În vremea studenţiei, bătrânul a fost pentru mine doar un nume pe o carte, ”Sociologia minciunii”, tratat de referinţă tipărit între cele două războaie. Am copiat zile întregi, că diecii din Evul Mediu, pasaje din volumul pe care îl împrumutasem. N-am sperat că autorul trăieşte.

Când am avut şansa să-l cunosc, împlinise 90 de ani: aciuat într-o mansardă din strada Negustori, într-o demnă sărăcie lucie, singur, uitat. Ne-am împrietenit şi a fost o vreme în care ne vedeam des. Mă aştepta, mititel, ponosit, dar cu nişte luminiţe de-o bogăţie luxuriantă în ochi, la capătul străzii. Urcam împreună scara putredă şi întortocheată care ducea în odăiţa lui goală şi stăteam la poveşti. Făcuse studii temeinice la Paris, cuvântul lui mobila încăperea cu rafturi de bibliotecă, el însuşi era, vorba poetului, un personaj numeros.

Într-o lume care se năştea cu dureri, ca România primilor ani după Revoluţie, unde se făceau primele averi, când începuseră marile furăciuni şi corupţia, când se inventau biografii noi, bătrânelul acela, Constantin Georgiade, care trăia din nimic, căruia comunismul îi luase tot, era mulţumit. Într-una din seri, din motive atât de întemeiate încât astăzi nici nu mi le amintesc, n-am mai ajuns la întâlnire. M-a aşteptat, ca de obicei, la colţul străzii, cu jacheţică lui peticită, legată cu o sfoară la mijloc. Era după ploaie, un asfinţit cu o lumină ciudată, neliniştitoare îl învelea pe bătrânul de la colţul străzii. Nu l-am mai văzut niciodată. S-a stins discret, aşa cum a trăit, în noaptea aceea sau în următoarele, în mansarda de pe Negustori. Gândul că l-am trădat mă trezeşte şi astăzi din somn: între atâtea rele pe care le-am făcut şi aş mai putea să le îndrept, răul acesta e fără de leac.
Începutul trădării despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Matei e o pildă pentru fiecare dintre noi. Mereu, cu voie sau fără de voie, vindem pe câte cineva. În schimbul a treizeci de arginţi, în schimbul unor trecătoare onoruri, sau pur şi simplu ca să ne cumpărăm egoismul şi comoditatea. Îl trădăm pe Dumnezeu de câte ori găsim cu cale să alegem – între bine şi rău – răul.
Chipul bătrânului aceluia din Negustori, căruia o vreme tinereţea mea i-a fost toiag, e chipul lui Dumnezeu trădat. Chipul fiecăruia dintre apropiaţii noştri care încă mai aşteaptă să găsim răgazul să le spunem un cuvânt bun, să le dăm o mână de ajutor, e chipul lui Dumnezeu trădat. Chipul nostru şi negrijă ce ne-o purtăm – când ne risipim în toate deşertăciunile, după bani ori după glorie ori după alte îmbuibări – e chipul lui Dumnezeu trădat.
Timpul trece şi ne striveşte, cei care ne aşteptau obosesc şi se mută la colţul străzii din ceruri. Se cutremură gândul că vom ajunge să nu mai avem vreme pentru pocăinţă…

Lelia Munteanu

http://decenei.com/wp-content/uploads/2017/01/dumnezeu-tradat800.jpghttp://decenei.com/wp-content/uploads/2017/01/dumnezeu-tradat800-150x150.jpgDeceneiSocialalegem,bătrânul,Chipul,Dumnezeu,Dumnezeul,pocăinţă,trădat
În vremea studenţiei, bătrânul a fost pentru mine doar un nume pe o carte, ”Sociologia minciunii”, tratat de referinţă tipărit între cele două războaie. Am copiat zile întregi, că diecii din Evul Mediu, pasaje din volumul pe care îl împrumutasem. N-am sperat că autorul trăieşte. Când am avut şansa...