Tuesday, 16 Oct 2018

Ema Miljković despre istoria Serbiei (3/3)

migratii

Curios de a înțelege cât mai multe despre istoria alambicată a Balcanilor, am primit cu bucurie invitația venită de la colegii istorici sârbi de a participa la o conferință pe teme istorice organizată la Mitrovica. Puteam observa „la fața locului” rezultatul războiului recent încheiat, cât și parcursul noului stat kosovar.

Puteți descrie foarte pe scurt relațiile sârbo-albaneze din perioada Evului Mediu și din vremurile otomane?

Nu exista un stat de etnie albaneză în Evul Mediu; acesta a fost creat după Primul Război din Balcani, în 1912. Acel teritoriu a fost împărțit între statul sârb, Veneția și o parte din orașe erau conduse de proprietari de pământuri locali, uneori de origine sârbă, alteori venețieni. Odată cu cucerirea otomană, albanezii au început să se înroleze în formațiunile militare otomane și să se convertească la Islam. Dar, cel puțin până la jumătatea secolului al XVII-lea, granița etnică dintre sârbi și albanezi era aceeași cu cea din anii ’90 ai secolului XX, între Serbia, Muntenegru și Albania.

Războiul dintre Imperiul Otoman și Monarhia Habsburgică, care s-a desfășurat între anii 1683 și 1699, a început cu asediul nereușit al Vienei, după care austriecii au cucerit Budapesta (1686), Belgradul (1688) și Niš-ul (1689). Totuși, armata otomană s-a regrupat și, cu ajutorul tătarilor și al albanezilor din munți, a recâștigat o parte din teritoriile pierdute. Noua graniță, conform Tratatului de Pace din Karlovici, a fost trasată pe linia râului Sava și a Dunării.

Teritoriile aflate de cealaltă parte nu au mai fost ocupate niciodată de otomani. Pentru sârbi, asta a însemnat mult mai mult decât un război desfășurat pe teritoriul lor. În timpul ofensivei austriece, sârbii i-au suportat pe aceștia din dorința de a recâștiga un stat național (care nu se afla pe agenda Austriei la acel moment).

Dar când austriecii au trebuit să se retragă de pe teritoriile Serbiei (cu Kosovo, dar fără Vojvodina), i-au lăsat pe sârbi pe deplin la mila otomanilor. Tătarii și albanezii au început să comită crime la adresa civililor sârbi, în special pe teritoriul Kosovo, făcându-le astfel imposibil traiul acolo.

Acesta este motivul pentru care Patriarhul sârb Arsenije III Crnojević a organizat în 1690 mișcarea sârbilor pe teritoriul Imperiului Habsburgic. Acela este momentul crucial când structura etnică a Kosovo a început să se schimbe: albanezii au luat casele lăsate de sârbi și au devenit populație majoritară în regiunea Kosovo.

Cu toate că albanezii s-au convertit în număr foarte mare la Islam, religia nu a jucat un rol important pentru ei. Aceștia au fost și sunt în primul rând albanezi, apoi musulmani, catolici și ortodocși.

033_ria08-008946_3000

Luna trecută am vizitat Kosovo împreună și am văzut că trupele KFOR (Forțele din Kosovo) supraveghează Patriarhatul sârb, mănăstirile și bisericile. Se tem sârbii că ar putea fi atacați atunci când merg la mănăstiri și biserici?

Nu putem uita evenimentele din 17 martie 2004, când albanezii au atacat bisericile și mănăstirile sârbe, iar pe unele le-au distrus complet, ca de exemplu biserica Bogorodica Ljeviška și mănăstirea Sfinților Arhangheli de lângă Prizren.

Există, desigur, o teamă că s-ar putea confrunta din nou cu o situație similară. Pentru ca albanezii să nu le distrugă din nou, KFOR păzește cu strictețe mănăstirile sârbe ortodoxe. Suntem cu toții martori zilele acestea la bătălia diplomatică pe care liderii sârbi o duc pentru ca UNESCO să nu accepte Kosovo ca membru. Bătălia este politică, desigur, și este de așteptat ca statele care au recunoscut independența KOSOVO să voteze fără îndoială pentru acceptarea Kosovo ca membru UNESCO.

Este foarte greu de acceptat că aceia care au distrus monumente protejate UNESCO ar putea deveni membri ai acestei organizații. Dar, așa cum am spus, aceasta este politică. Putem doar să sperăm că UNESCO, în calitate de organizație profesională, va proteja monumentele istorice și culturale ca patrimoniu sârb, din moment ce au fost construite de conducătorii bisericii ortodoxe sârbe pe vremea când regiunea Kosovo și Metohija reprezentau zona centrală a statului sârb (sec. XII-XV).

Statuie a lui Bill Clinton, la Priština
Statuie a lui Bill Clinton, la Priština

Aţi participat la o conferință cu tema „Memorie și identitate”, care s-a desfășurat la Sarajevo în septembrie 2014. Sunt istoricii pregătiți să treacă peste problemele care au existat în istoria recentă?

Răspunsul este un „Da” hotărât. Tema conferinței a fost „Memorie și identitate”, iar principalul atelier a fost dedicat temei „triunghiul balcanic”. Astfel, trei istorici din regiune – unul din Croația, unul din Bosnia și Herzegovina și unul din Serbia – au trebuit să-și prezinte opiniile cu privire la subiect. Și se pare că publicul, în mare parte internațional, aștepta cel puțin câteva ciocniri sau aluzii ironice. Din fericire, acestea nu au avut loc. A fost o discuție purtată cu profesionalism, în calitate de istorici, nu de croați, bosniaci sau sârbi, cu cel mai mare respect pentru sursele istorice relevante, și, spre marea uimire a ascultătorilor, discursurile noastre, fără să ne fi consultat înainte, erau asemănătoare. Acest lucru demonstrează că, cel puțin la nivel academic, suntem pregătiți să trecem peste anii ’90 și să mergem mai departe.

Încă nu aș spune să uităm, ci să iertăm. Cu toții.

 

Ionuț Cojocariu