Falxul

Scoaterea în evidenţă a sabiei încovoiate emblematice a dacilor a avut loc odată cu războaiele daco-romane din 101-102 şi 105-106. Falxul este o adaptare dacică a unei săbii curbe a cărui principiu a fost întâlnit în multe zone din Balcani, fiind cunoscută chiar şi în afara acestui spaţiu, la lycieni şi celţi.

La originile ei se află cel mai probabil o simplă seceră, suferind modificări în timp. De asemenea, transformarea secerii în sabie coincide şi cu trecerea de la epoca bronzului la epoca fierului, scrie descopera.

O sabie de 0,7 – 1 m, îndoită cu vârful (ascuţit) în jos, ţinută cu două mâini, care cel mai probabil avea o greutate considerabilă, acţionată de sus în jos. Având în vedere aceste lucruri, putem presupune cu uşurinţă că vârful acesteia putea penetra un coif cu o grosime de câţiva milimetri (alături de craniul nefericitului soldat).

Falxul

Putea penetra orice tip de armură care exista în antichitate şi putea cauza multiple răni şi chiar amputări. Arma era folosită prin lovire şi tragere – acţionând ca un cârlig, ceea ce o făcea foarte bună pentru ruperea formaţiilor compacte. Luptătorul dac putea trage soldaţii romani, rupând formaţia. De aceea, cel mai probabil, astfel de soldaţi erau în prima linie şi aveau scopul de a crea o breşă în liniile inamice.

Cea mai clară dovadă a temerii romanilor faţă de această armă este că aceştia au introdus un grup special de legionari care purtau armură suplimentară pentru a contracara grupul de războinici daci cu falxuri. Astfel, au introdus benzi transversale de metal pe coifurile soldaţilor şi armuri la braţe şi picioare.

Impactul psihologic al armei este complimentat şi cu tipul special de om care o putea mânui. În primul rând, era nevoie de o pricepere deosebită a luptătorului, dar şi de un anume eroism (luptând chiar în prima linie, fără scut). Nu sunt suficiente surse istorice pentru a preciza trăsăturile unei astfel de clase de războinici, dar implicaţiile pot indica şi o anumită caracteristică culturală a dacilor, anume mentalitatea de războinic, „filon spiritual” recurent în popoarele pre-romane europene.

Numele original al acestei arme rămâne necunoscut, în istorie existând doar varianta latină. Termenul falx sau falcis înseamnă seceră sau coasă. La rândul său, termenul roman provine probabil din grecescul falcata care defineşte în special unealta, dar şi o armă folosită în speţă în practicile religioase sau la vânătoare. În general, în tot spaţiul unde se întâlneau astfel de obiecte, falxul desemna orice lamă curbată cu tăişul în partea concavă.

Falxul

La o scară mai mare a timpului, la nord de Dunăre au existat un număr semnificativ de arme/unelte cu tăişul curbat, de la seceri, coase, cosoare, pumnalul curb numit şi sica, rhomphaea tracică şi varianta mai scurtă a acesteia, falx dacica. Ultima, însă, este cea mai reprezentativă pentru poporul dacic, aşa cum precizează şi poetul roman Publius Papinius Statius, atât de reprezentativă încât se poate asocia arma cu poporul.

De asemenea, vestigiile arheologice ale armei indică o calitate mare a fierului şi o pricepere deosebită pentru acea perioadă a meşterilor daci. Fierul era prelucrat printr-o tehnică numită martelare, care presupunea încălzirea şi „modelarea” materialului.

 

Poate vă interesează și:

Despre dacii care locuiau în Banat

Kapnobataii, umblătorii prin fum

Legiunile romane şi creştinismul în Dacia

 

http://decenei.com/wp-content/uploads/2017/10/falx-dacica800.jpghttp://decenei.com/wp-content/uploads/2017/10/falx-dacica800-150x150.jpgDeceneiIstoriedacii,Dunăre,falx,falx dacica,Falxul,fier,geții,legionar,pumnal,românii,sabia,sica
Scoaterea în evidenţă a sabiei încovoiate emblematice a dacilor a avut loc odată cu războaiele daco-romane din 101-102 şi 105-106. Falxul este o adaptare dacică a unei săbii curbe a cărui principiu a fost întâlnit în multe zone din Balcani, fiind cunoscută chiar şi în afara acestui spaţiu, la...