Monday, 15 Oct 2018

Formarea poporului român 15/15

Biblia de la Blaj

Despre o literatură romană în limba slavonă se poate vorbi în secolul al XVI-lea prin lucrarea filozofică, pedagogică, moral politică “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.”

Sfântul Dosoftei, mitropolitul Moldovei

După traducerile făcute sub influenţa Reformei un rol important l-a avut tipografia şi tipăriturile efectuate. Aşa s-a tipărit “Cahetismul luteran” la Sibiu (1544), sunt bine cunoscute tipăriturile lui Coresi la Targovişte şi Braşov, apoi tipăriturile unor mitropoliţi Varlaam, “Cartea romanească de învăţătură” sau “Cazamia”; traducerea Noului Testament de către mitropolitul Transilvaniei Simion Atefan, cunoscut şi sub numele Noul Testament de la Bălgrad; apoi la Bucureşti mitropolitul Antim Ivirneanu, tipăreşte o carte de învăţături intitulată “Didahi”. Mitropolitul Moldovei, Dosoftei tipăreşte “Psaltirea în versuri”. O carte de mare importanţă este “Biblia de la Bucureşti” (1688), tipărită pe timpul lui Aerban Cantacuzino, urmată apoi de “Biblia de la Blaj”.

Abia în sec al XIX-lea se poate vorbi de o cultură romanească în limba romană cu litere latine în perioada domniei lui Cuza, unde un rol important l-au avut cărturari de la Blaj, în frunte cu filologul Timotei Ciparu.

Timotei Cipariu

În izvoarele străine medieval timpurii românii sunt denumiţi vlahi, valah, volohi, blahii etc. Acestea sunt variante ale unei denumiri, care iniţial desemna un trib celt, apoi a fost dată de vechii germani românilor şi galilor romanizaţi; pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea slavă şi bizantină.

Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români- vlahi, slavii de răsărit – volohi, ungurii le ziceau olahi, care era derivat de la „oslasz” -denumire dată de ei italienilor. Românii de la bun început s-au numit romani, denumire care a evoluat în rumâni, apoi români. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane.

Cea mai veche menţiune despre români se întalneşte în „Geografia” savantului armean Moise Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea) în care se semnalează „ţara necunoscută cărei îi zic Balak”, (sinonim cu valach, blacht numire germanică a romanicilor), aflată la nord de ţara bulgarilor.

Persanul Gardizi (în „Podoaba istoriilor”, secolul al Xl-lea) plasează între bulgari, ruşi şi unguri „un popor din Imperiul Roman”, care locuia între Dunăre şi „muntele mare”.

Carte de rugăciuni

Cronica veche rusă „Povesti vremennah let” („Povestea anilor de demult”) menţionează pe „volohi” prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est. În cronica anonimă, scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numită „Gesta Hungarorum„, întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. La anul 976 în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni.

Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spațiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit.