Îmbrăţişarea

Până nu demult credeam că luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecătoare, dar ele nu înseamnă nimic prin comparaţie cu îmbrăţişarea.

Omul simte nevoia să fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacă nu se simte iubit, omul începe să moară. Dacă simte că viaţa sa nu contează pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi.

De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilă. Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru că îi lipseşte iubirea.

Într-o lume plină de iubire, terapia nu ar fi necesară deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientă. Îmbrăţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de căldură, de atenţie. Simpla senzaţie de căldură provenită de la cealaltă persoană poate vindeca multe boli, inclusiv răceala şi egoul. Ea este suficientă pentru a te transforma din nou într-un copil.

La ora actuală, psihologii au înţeles că dacă nu este îmbrăţişat şi sărutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de hrană. Sufletul are nevoie de hrană, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacă nu îl îmbrăţişezi niciodată, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrănit fizic, dar nu şi afectiv.

Zâmbetele transmit informaţii dincolo de cuvinte

 

Cercetătorii au remarcat faptul că dacă nu este îmbrăţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacă îi este asigurată hrana fizică. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. El se izolează, devine rupt de existenţa-mamă. Iubirea asigură această punte, ea este rădăcina noastră.

Aşa cum respiraţia este esenţială pentru corpul fizic – dacă încetăm să mai respirăm, corpul moare, iubirea reprezintă respiraţia interioară a sufletului. Acesta trăieşte prin iubire.

Îmbrăţişarea

Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi să cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un expert, dar dacă nu cunoşti arta iubirii nu vei rămâne decât la suprafaţa activităţii terapeutice.

Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferă în primul rând pentru că nu au avut parte de iubire. De aceea, dacă terapeutul simte o grijă deosebită faţă de pacientul său, hrănindu-l cu iubire şi împlinindu-i această nevoie, starea acestuia din urmă se poate schimba în mod miraculos. Dincolo de orice îndoială, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care există.

Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrăţişarea nici nu intra în discuţie, dar el prefera chiar să nu dea ochii cu pacientul, temându-se să nu simtă o stare de simpatie faţă de acesta după ce i-a ascultat toate plângerile şi coşmarurile interioare. Se temea să nu înceapă să plângă, să nu i se umezească ochii, sau – Doamne fereşte! – să nu simtă chiar nevoia de a-l lua de mână pe pacient.

Omul şi-a creat un întreg univers al relaţiilor pentru simplul motiv că este singurul animal care face dragoste faţă în faţă. Ochii partenerilor comunică între ei, expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. În acest fel, intimitatea creşte, bazându-se pe împărtăşirea emoţiilor, atât de intense în asemenea momente (bucurie, extaz, strălucirea specifică orgasmului).

Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie esenţială.

Un psihoanalist adevărat nu se teme să pătrundă adânc în sufletul pacientului său; dimpotrivă, el este dornic să îşi asume acest risc. De aceea îl iubesc atât de mult pe Wilhelm Reich. Acest om a transformat întreaga psihoanaliză prin implicarea sa. El a renunţat la detaşarea omului de ştiinţă. De aceea, eu îl consider un revoluţionar mult mai mare decât Sigmund Freud. Sigmund Freud a rămas un tradiţionalist, speriat de propriile sale reprimări.

Exclude oamenii toxici din jurul tău

 

Numai un Buddha poate fi un terapeut autentic, căci el nu mai are probleme personale de rezolvat. El poate fuziona pe deplin cu pacientul său. De fapt, pentru el pacientul nici nu reprezintă un pacient Aceasta este diferenţa care există între relaţia dintre un pacient şi terapeutul său şi cea care există între un discipol şi maestrul său.

Discipolul nu este un pacient, el este copilul iubit al maestrului. Maestrul nu este doar un observator; el devine un participant. Cei doi şi-au pierdut entităţile separate şi au devenit una. Această unitate este întregul secret.

Îmbrăţişarea este doar un gest care aminteşte de unitate, dar chiar şi acest gest este de mare folos.

De aceea, ai dreptate. Mă întrebi: „De ce este îmbrăţişarea un instrument terapeutic atât de eficient?“

Da, este, şi este doar un gest. Dacă este extrem de autentic – dacă la el participă inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu întreaga situaţie.

Îmbrăţişarea

Osho

Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie să le înţelegeţi este următorul: ideea că un copil moare, iar în om se naşte adolescentul; că adolescentul moare, iar în el se naşte adultul tânăr; că şi acesta moare, iar în om se naşte adultul matur, şi aşa maideparte – este greşită.

Copilul nu moare niciodată – nici o etapă nu moare. Copilul rămâne de-a pururi, înconjurat de alte experienţe, de adolescenţă, apoi de tinereţe, de maturitate şi de bătrâneţe, dar nu moare.

Omul este la fel ca o ceapă, alcătuit din mai multe straturi succesive. Dacă decojeşti ceapa, vei descoperi în curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacă pătrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.

Îmbrăţişarea permite un asemenea contact. Dacă îmbrăţişezi un om cu căldură, cu iubire, dacă îmbrăţişarea ta nu reprezintă un simplu gest golit de semnificaţie, ci unul autentic, dacă inima ta participă la el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafaţă reprezintă un act cu o imensă valoare terapeutică, întrucât inocenţa copilului este vindecătoare în sine. Ea nu a fost coruptă. Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a pătruns niciodată, iar acest lucru este suficient pentru a declanşa procesul de vindecare.

Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate, debordează de atâta energie. Regăsirea acestei energii este suficientă pentru a-l vindeca pe om. Important este să scoţi acest copil la lumină, iar îmbrăţişarea este una din modalităţile cele mai eficiente.

Autoanaliza este o cale mentală; îmbrăţişarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, în timp ce inima este sursa oricărei vindecări.

Din prelegerile lui Osho în timpul unei întâlniri cu discipolii săi

http://decenei.com/wp-content/uploads/2018/07/gc974bpc4.jpghttp://decenei.com/wp-content/uploads/2018/07/gc974bpc4-150x150.jpgDeceneiSănătate și mediucopil,energii,Îmbrăţişarea,inima,instrument,iubire,Omul,terapeutic
Până nu demult credeam că luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecătoare, dar ele nu înseamnă nimic prin comparaţie cu îmbrăţişarea. Omul simte nevoia să fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacă nu se simte iubit, omul începe să moară. Dacă simte că viaţa...