Monday, 15 Oct 2018

Magia populară românească – Solomonarii 2/4

Solomonarul cu crucea în mână zburând pe un pteranodon
Solomonarul cu crucea în mână zburând pe un pteranodon

Solomonarii sunt capabili de a controla fenomenele atmosferice, aducând ploaia, dirijând furtunile și grindina. Astfel, vehiculul lor aerian, ca și aparatul lor tehnic, este balaurul.

Școala solomonărească (Solomonăria) e localizată sub pământ sau într-o groapă adâncă, învățământul durând șapte ani. Folcloristul Lazar Săineanu spune:

Necuratul locuiește sub pământ, unde se află școala diabolică, numită Solomanță sau Solomonărie, după prototipul atotștiutorului Solomon, și unde se învață toate limbile ființelor vii, toate tainele naturei și toate formulele magice, farmece și vrăji (solomonii). Acolo nu se primesc decât zece ucenici și dascăl e diavolul însuși, care, după șapte ani de învățătură, își oprește câte un ucenic și acela devine apoi solomonar: călare pe un balaur el se suie în nori, de unde poartă ploi, furtuni și grindini”.

a2c7ea_22fb3a5d0f2ff4f597d38ccb417cfce4-jpg_1024Solomonarii sunt capabili de a controla fenomenele atmosferice, aducând ploaia, dirijând furtunile și grindina. Astfel, vehiculul lor aerian, ca și aparatul lor tehnic, este balaurul. După credințele moților, cum relatează N.Densușianu, solomonarul apare ca „un domn cu o iapă albă„, căutând un anumit iezer (lac adânc) de unde invocă balaurul, scrie romania-misterioasa.blogspot.rs.

Un portret complex al solomonarului a fost zugrăvit de profesorul Traian Gherman. El spune că solomonarii nu-și mărturisesc profesiunea în fața oamenilor. Cu toate astea, orice sătean îl recunoaște:

Solomonarii au înfățișare îngrozitoare, ochi roșii, bulbucați, fruntea lată și încrețită, piept lat, gât puternic, statură mijlocie ori mică (…) au două cozi, una de pene subsuoară, și alta e prelungirea șirei spinării. (…) Toată înfățișarea li-e de oameni sălbatici cu păr sburlit și aspru, ca părul de porc. Hainele lor sunt numai petece și murdare. (…) De multe ori umblă îmbrăcați cu șapte pieptare chiar și în mijlocul verii, într-o mână cu o carte, iar în cealaltă cu un toiag. Totdeauna sunt scurți la vorbă, arareori îi auzi vorbind, dacă capătă ceva milă nu mulțumesc, pita căpătată de pomană nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape. Nu dorm nicicând în casă, (…) locuiesc în munți prin peșteri, prin păduri în colibe sau prin țarine. Ei (…) îs oameni blăstămați de Dumnezeu, cari se pun în legătura cu necuratul și își vând sufletul, ca să capete putere asupra văzduhului și a balaurilor”.

Absolvirea școlii este indispensabilă:

După șapte ani de învățătură iasă din școală învăluiți în neguri și ținându-se cu mâinile de un fuior lung de nor, care îi scoate în lumea noastră din celălalt tărâm, îmbrăcați tot cu veșmintele cu care au intrat, iar din școală capătă o carte, un toiag sau un cârlig și un frâu de scoarță de mesteacăn”.

Solomonarii sunt numiți legători și dezlegători ai ploilor, sau „valhasi” („volhv” – „vrăjitor” sau „sacerdot” slav păgân). Unii folcloriști mai speculează că solomonarii ar fi trăit în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane.

În principiu, nu se acceptă identificarea solomonarilor cu șamanii. Mircea Eliade citând cu prudență pe călătorul străin Bandinus care vorbea despre niște „incantatores” din Moldova de nord, pune la îndoială informația, întrucat ea nu e confirmată de un atât de bun cunoscător al obiceiurilor moldovenești ca Dimitrie Cantemir; de aici rezultă că nu se poate vorbi, în cazul solomonarilor, de un șamanism românesc.

O definiție lipsită de exagerări și întemeiată pe informații stricte din secolul XIX (deci mai apropiate de epoca în care această tagmă mai funcționa) găsim în cartea lui Fr. Muller, Siebenburgische Sagen: „Solomonarii sunt moștenitorii înțelepciunii lui Solomon, considerat ca mare vrăjitor, care poate închide și deschide cerul cu farmece, a îngheța apele și lacurile, a aduce roua și grindina în câmpii„.

Funcția lor magică se pare că se limita la ceea ce spunea etnologul Tudor Pamfile: „Solomonarii se duc la iezere și de acolo scot Balaurul„. Același folclorist definește și balaurul, ca instrument al operațiunilor solomonărești: „șarpele pe care nouă ani de zile nime nu l-a văzut, se face Balaur, adică șarpe uriaș, care poate și sbura. După ce poate sbura, se duce până găsește un hău fără fund, numit iezer, se bagă acolo și tot bea apa până-l scoate vreun solomonar„.

Din toate sursele folclorice autentice rezultă constant că solomonarii sunt oameni cu puteri supranaturale, care se prezintă de obicei icognito, ca și cerșetori zdrențăroși sau ca domni eleganți purtând într-o mână o carte, iar în cealalta un toiag sau mai ales un căpăstru (adesea din coajă de tei) cu care lovește balaurul în cap.

solomonar-300x234Capacitatea supranaturală a solomonarului e descrisă de folclor contradictoriu: deși e socotit de cele mai multe ori un discipol al Diavolului, uneori se consideră ca e un sfânt, subaltern al lui Dumnezeu. Această diferență portretistică a depins probabil de influența Bisericii creștine, în raport cu capacitatea de rezonanță a conștiinței populare dintr-un mediu sau altul. Totuși, pretutindeni se crede că solomonarii sunt ființe pozitive care fac bine oamenilor, fiind vindicativi. Numai cu oamenii răi nu se poartă bine, lor stricându-le semănăturile, bătându-le cu grindina. În stratul mai adânc al concepției mitologice rurale, Diavolul e agreat discret și chiar admirat pentru inteligența pe care o dovedește. Toată tehnica învățată în școala diabolică de solomonar se rezumă la căpăstrul amintit și la cartea din care citește, către balaur, formulele magice, care nu sunt însă descântece. Obligat astfel de solomonar, balaurul înghite apa iezerului, pe care apoi o varsă asupra locului indicat, când solomonarul traversează cerul călare pe acest balaur zburător.

Știm că folclorul conține pentru fiecare act malefic, pentru fiecare noxă, un antidot care, ca și în cazul buruienilor de leac, ține de magia albă. Față de acțiunea solomonăriei, antidotul îl posedă niște „contrasolomonari„, proveniți dintre meșterii zidari, cărămidari, pietrari, despre care se crede că au fost solomonari ce și-au încheiat durata slujbei. Ei înfig patru furculițe spre cele patru puncte cardinale, rostind o formulă magică; iar, dacă vor, pot chiar să ucidă balaurul pluvial, aruncând în inima vârtejului un cuțit.

Solomonarii trebuie să treacă niște teste ale curajului și ale rezistenței la durere fizică în situații extreme. Solomonarii ucenici ascultă prelegerile predate de diverși demoni (printre care arhidemonul Uniila), citesc manulalele numai la lumina unui opaiț în timp ce sunt așezați pe o piatră de moară rotindu-se cu mare viteză și suspendată cu un fir magic de tavanul peșterii în care e adapostită școala. Dacă privim cu atenție acest cadru misterios, conceput în atmosferă de basm, vom remarca totuși că școala subterană a inițierii e un ecou sărăcit al vechilor mistere de inițiere hermeneutică prin cărțile sapiențiale ale lui Hermes Trismegistul sau de inițiere agrară, ca în Misterele Eleusine.