Thursday, 15 Nov 2018

Mânăstirea Filimonul, cea înghiţită de pământ

Filimonul

Filimonul

Povestea spune că Mânăstirea Filimonul a fost înghiţită de pământ acum trei secole, într-o noapte furtunoasă, după ce a fost lovită de mai multe trăsnete. Culmea este că există dovezi istorice care atestă că respectiva aşezare monahală chiar a existat, fiind fondată în urmă cu patru-cinci secole, de călugării greci. Se afla pe un deal din apropierea satului gălăţean Zărneşti, care se numeşte şi acum Piscul Mănăstirii.

Prima atestare a Mânăstirii Filimonul datează între 1600 şi 1700 (există mai multe variante oficiale). Conform documentelor vremii, lăcașul de cult s-a aflat pe dealul Filimonului, situat la nord de localitatea gălăţeană Jorăşti şi în est de satul Zărneşti. Se spune că a fost fondată de călugării greci și a funcționat pentru o perioadă bună de timp, după care a dispărut fără urmă.
Varianta populară a legendei (culeasă acum mai bine de un secol de marele teolog român Ioan C Beldie (născut la Jorăşti în anul 1887) se păstrează aproape intactă până în zilele noastre. În urmă cu un deceniu, scriitoarea Rodica Tighici Iacomi o regăseşte, practic neschimbată, în povestirile sătenilor din Zărneşti (sat care ţine de Jorăşti), ca sursă fiind amintit localnicul Ion Filimon, pe atunci în vârstă de 84 de ani.
Conform acestei frumoase legende, pe dealul Filimonului, în porţiunea cunoscută şi în zilele noastre sub denumirea de Piscul Mânăstirii, s-ar fi aflat, încă de acum vreo 400 de ani, o mânăstire fondată de călugări greci. Fugiţi din Ţara Românească din calea turcilor, grecii construiseră pe un vârf de deal (priveliştea este realmente impresionată) o mănăstire-cetate din piatră, de mari dimensiuni.

Filimonul
Localizarea prin satelit a dealului cunoscut ca Piscul Mânăstirii.

Sute de călugări trudeau şi se rugau acolo, iar în proprietatea obştii se aflau mii de hectare de pământ, care erau muncite cu robi mânăstireşti, dar şi cu ţărani din patru sate azi dispărute: Filimonu, Huleşti, Cătănaşi şi Roşia.
Se spune că atât de mare ajunsese lăcomia de bogăţie a călugărilor încât bunul Dumnezeu a hotărât, într-o noapte, să-i pedepsească pe aceştia cu nimicirea totală. Şi-atunci a prăvălit din cer o ploaie cum nu s-a mai văzut, cu trăznete şi şuvoaie, Iar pământul s-a căscat şi a înghiţit toată obştea mânăstirească, cu oameni, animale şi acareturi, de n-a mai rămas nici urmă de dânşii”, notează Ioan C. Beldie legenda culeasă de la săteni.

Este limpede că Mânăstirea Filimonul a existat candva, dar ce s-a întâmplat cu adevărat cu ea este greu de spus. Ciudat este faptul că în ziua de astăzi, pe dealul Filimonului nu există nicio urmă de mânăstire și cu atât mai puțin nicio ruină. Lăcașul de cult pare să fi fost înghițit de pământ, care și cum nu ar fi existat niciodată. Oare ce s-a întâmplat cu adevărat cu această mânăstire? Cum a putut să fie înghițita de pământ și nicio urmă a sa să nu mai fie vizibilă?
Toate încercările de stabilizare din perioada socialistă au eşuat pe rând, versantul înalt de circa 200 de metri plecând mereu din loc, cu tot cu arbuştii de protecţie plantaţi, de vină fiind conformaţia specială a terenului. Practic, pe acel bot de deal iese de sub pământ un soi de izvoraş firav, care doar umezeşte un pic pământul cât să-l facă instabil. Partea realmente ciudată este că în zonă nu s-a descoperit, în ciuda numeroaselor căutări, nicio urmă a zidurilor măreţei mânăstiri. Evident, legenda spune că s-a căscat pământul şi a înghiţit tot, însă cercetătorii care au bătut locul cu piciorul (în anii 60 au fost câteva tentative de valorificare arheologică) spun că, de fapt, cea mai aproape de adevăr este teoria că pietrele au fost mânate în vale de alunecările de teren, iar de acolo au fost adunate de sătenii din Zărneşti, Filimonu şi Jorăşti pentru a-şi pietrui fântânile şi prispele caselor.
Aşa cum se obişnuieşte, legendele nasc noi legende. Pe la începutul secolului trecut, în prelungirea legendei mânăstirii distruse de însuşi Dumnezeu s-a născut legenda comorii îngropate sub Piscul Mânăstirii. Conform amintitei legende, care a fost povestită Rodicăi Iacomi Tighici de către localnicul Ion Filimon, comoara mânănăstirii ar fi rămas ascunsă sub deal, iar în nopţile întunecate pe acolo lucesc flăcările ei verzi. Însă nimeni nu se încumetă să o caute după semnele de foc, căci aurul ar fi păzit de şapte draci care îl trag în fundul pământului pe omul lacom.
Surse: romania-misterioasa; adevarul

Citiți și:

Nicolae Tincu Velia, primul protopop român al Vârşeţului

Bisericuța din Vasta, cea din care cresc 17 copaci

Iosif Valahul, arhiereu al Mitropoliei Banatului