Thursday, 15 Nov 2018

Satul și orașul 1/2

orașul
orașul
Ludovic Basarab – Zi de sărbătoare

Satul, cu sociologia lui folclorică, e o imensă familie. Orașul, cu sociologia lui pozitivistă, e un infern de dușmănii și ignorări reciproce.

De ce românii ca entitate colectivă nici nu se revoltă prea tare, dar nici nu se supun total spre deosebire de popoarele nomade și mai recente? Și de ce Poporul Român este neîncetat atacat mai abitir decât celelate popoare, dar supraviețuiește relativ intact? Răspunsul este binecunoscut de mult timp și dacă școala și mass-media refuză să îl ofere românilor, de fapt îl ascund, noi trebuie ca pe alte căi să îl aducem la cunoștința românilor.

Pe scurt, firea românului bazată pe ortodoxie și armonie organică, firească, este să caute armonia chiar în condiții ostile, să se sustragă provocărilor dar să rezolve conflictele meticulos, sistematic, fără distrugere, cu dragoste și chiar cu sacrificii personale, scrie trezirealarealitate.

Iată ce se găsește scris de peste 75 de ani în cartea lui Ovidiu Papadima “O viziune românească a lumii”(1) publicată la Bucureşti în 1941, republicată.

Satul, cu sociologia lui folclorică, e o imensă familie. Orașul, cu sociologia lui pozitivistă, e un infern de dușmănii și ignorări reciproce. În sat, cu economia lui patriarhală, nimeni nu moare de foame pentru că nu-l lasă solidaritatea organică a satului. În orașul modern, cu economia lui savantă, exemplare umane dintre cele mai alese pier rătăcind pe străzi fără să le arunce nimeni o privire de milă, fără să caute nimeni de ce suferă, ca atâția poeți blestemați ce sfârșesc uitați prin spitale.

orașul

Cel dintâi (omul satului) e integrat prin folclor în armonia firii; celălalt (omul orașului) e izolat, înstrăinat de ea prin știința modernă, care a creat un univers mecanic, unde omul se simte îngrozitor de singur. Întâiul trăiește, viu încă, toată poezia cosmosului; celălalt trăiește drama atroce a condiției umane de azi. Celui dintâi – care viețuiește încă, mai mult sau mai puțin latent, în sufletul mai tuturor cărturarilor noștri – îi datorăm poezia română, atât de fragedă și de frumoasă. Celui de-al doilea – care de-abia începe să existe pe la noi – îi datorăm, nu adâncile spaime și neliniști moderne, pe care încă nu le simțim, ci iritațiile, nevrozele, dezechilibrele sufletești, care s-au arătat demult în gazetăria noastră, ca apoi să irumpă și în epica noastră cultă.”

„(…) Prin folclor, omul satului ajunge deopotrivă un adânc simțitor al transcendentului, un credincios și un desăvârșit cunoscător al lumii sale reale. Prin știința modernă, orășeanul ajunge un ateu în neliniștile sale intelectuale, un chinuit în singurătățile sale sufletești si un incapabil în raporturile sale cu natura și viața. E o situație de un tragic evident. Știința modernă i-a distrus omului liniștea sufletească, fărâmițându-i credința, cu scopul de a-i oferi adevărul integral al vieții.

orașul
Satul românesc, ultimul ”bastion rural” din Europa, dispare încet.

Noi credem că avem azi cu totul altă structură spirituală decât cea din care s-au născut atât folclorul comparat, cât și literatura comparată. Ambele sunt discipline specifice pozitivismului secolului al XIX-lea, în care științele naturale și-au impus principiile lor mecanice întregii noastre lumi de gândire. Potrivit lor, se urmăreau pretutindeni, chiar și în viața spirituală, relații mecanice de la cauză la efect – influențele – și raporturi mecanice de simetrii între fărâmele de materiale – consecințele. Accentul era pus pe uniform, pe inert. (…)

Note:

  1. Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii. Studiu de folclor, Ed. Saeculum