Thursday, 15 Nov 2018

Satul și orașul 2/2

Rânduiala

Viziunea folclorică a lumii pe românește … e o ordine etică în adâncul ei și estetică în expresiile sale. Nu e numai o ordine etnică de viață, ci și o ordine creștină, adică puternic orientată spre transcendent.

Dar creștinismul său e ortodoxie, și ortodoxia sa e românească. În consecință, nu va încerca deloc să-l despartă pe om de trupul lui, de pământ, de viață. Perspectivele sale vor fi totdeauna cosmice și totuși necontenit umane. Omul va considera deopotrivă drept al lui Dumnezeu și lumea pământului, ca și cea cerească. De aceea, nu le va vedea luptându-se, ci armonizându-se într-o adâncă întrepătrundere. Viața de după moarte va fi în chip firesc o prelungire a celei de pe pământ, dupaă cum cea de aici e o pregătire a celei de apoi. Cosmosul va fi o prelungire a sufletului său, după cum el, omul, nu-i decât o verigă din lanțul de armonii materiale ale cosmosului, scrie trezirelarealitate citând din recenzia la cartea lui Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, Bucureşti 1941, de acad. Alexandru Surdu.

… de aici rezultă nu numai o fuziune de nedespărțit a perspectivelor umane cu cele cosmice, dar și ale spiritului cu pământescul. În folclor, astfel adevărurile transcendente sunt în același timp și adevăruri de viață pământească – tot așa cum legile vieții satului sunt recunoscute valabile în lumea cerească. Bunăoară, omul respectă sfinții ca pe niște imagini ideale, a cărora perfecțiune el tinde să o ajungă, dar totodată îi închipuie arând, cosind, muncind, la fel cu el aici pe pământ. El mută, astfel sociologia în cer și teologia pe pământ, împăcându-le pe amândouă în aceeași unitate de viață.

Folclorul e în același timp o unitate organică, surprinzător de bogată, de cugetare și de viață. El e totodată teologie și sociologie, astronomie și medicină, filozofie și botanică, poezie și zoologie, mitologie și cosmografie, psihologie și meteorologie. Și din toate aceste cunoștințe, niciuna care să contrazică adânca lui logică interioară.

Rânduiala (spre deosebire de rânduirea care se aplică în viaţa socială, fiind mai mult impusă decât existentă, mai mult forţată şi artificială decât obişnuită şi naturală, temută şi urâtă mai ales sub rândăşie străină), cuprinde întregul univers, uscatul, apele şi văzduhul, cerul şi pământul. Rânduiala nu este ordinea „aşezată şi păzită de oameni”. Ea este o lege a firii şi are înţeles cosmic. Omul nici n-o creează, nici n-o păzeşte, ci, în măsura în care o cunoaşte, se străduieşte să o respecte, pretutindeni şi oricând. Intervenţia omului strică rânduiala, chiar dacă, în aparenţă, o face în favoarea lui. Aşa se explică tradiţionalismul accentuat al ţăranului român, care s-a tot ferit de noutăţile civilizaţiei, reuşind să-şi păstreze obiceiurile şi mai ales vorbirea până spre zilele noastre.

Comuniştii au fost primii care au stricat rânduiala. Au distrus viaţa satelor: economico-materială şi tradiţional-spirituală. Ordinea comunistă şi apoi noua ordine mondială sunt rânduiri fără rânduială.

Rânduiala

Legătura ţăranului român tradiţional cu mediul înconjurător se făcea prin respectarea rânduielii potrivite cu firea ţăranului. Nerespectarea rânduielii, care nu era intenţionată, ci datorată adesea ignoranţei, putea să conducă la evenimente nefaste, relatate în tot felul de povestiri. De regulă, însă, ţăranul nostru, din exemplele folclorice ale lui Ovidiu Papadima, culese din viaţa satelor dinainte de al doilea război mondial, dovedesc „imensul respect pe care-l arată faţă de celelalte fiinţe şi chiar faţă de lucruri”.
(…)
Respectul şi dragostea pentru vitele sale ţineau de rânduiala obişnuită a oricărui gospodar. Înjuratul animalelor, bătaia sau chinuirea lor erau date ca exemple pentru oamenii marginalizaţi ai satelor. Dar şi plantele se bucurau de tot respectul, iar în povestiri se spunea că porumbul şi grâul se plângeau lui Dumnezeu de chinurile la care le supun oamenii până ajung să le devină hrană. Lucru pentru care erau închinate înainte de a fi măcinate sau pisate, iar deasupra pâinii şi a mămăligii, înainte de a fi tăiate, se făcea semnul crucii.

Să nu te joci cu focul” a rămas o zicală, dar ea avea la bază o credinţă veche, legată de respectul pentru puterea focului. Nu se puneau spini în foc, ca să nu-1 înţepe, iar seara era învelit în vatră, ca să doarmă liniştit. Focul, apa şi vântul (personificate) pot produce mari cataclisme, iar dacă de regulă se poartă blând sau potrivit cu anotimpul, această rânduială se datorează intervenţiei permanente a lui Dumnezeu, care nu le permite să se dezlănţuie fără măsură decât pentru pedepsirea necredinţei. „Este interesantă aici, zicea Ovidiu Papadima, imaginea de forţă elementară, aproape oarbă a naturii, şi frâna de fiecare clipă pe care i-o pune Divinitatea. Subliniind aceasta, intrăm în concepţia românească a rânduielii, care se arată astfel cu înţelesuri eterne şi totuşi nespus de dinamice”.

Cum se explică atunci furia devastatoare cu care s-au repezit urmaşii acelor ţărani tradiţionalişti români pentru a distruge mediul natural în care au trăit de milenii, pentru a chinui şi a ucide animalele, pentru a se ucide între ei, a se jefui şi umili, a se alunga unii pe alţii, din ţară? A fost stricată rânduiala! S-a dovedit, câteva decenii la rând, că acest lucru este posibil şi s-a tot spus că este bine, şi chiar a fost bine pentru cei care au stricat rânduiala. De ce să nu profităm şi noi?, s-a spus şi se mai spune. S-a realizat şi la noi, putem zice, previziunea lui Ovidiu Papadima, „omul modern umileşte şi mai ales pustieşte pământul”, atunci când sufletul lui este pustiu. Şi nu poate fi altfel, căci el sau semenii lui au stricat rânduiala, legătura bună dintre el şi lume, dintre el şi ceilalţi.

(…)
Există, totuşi, un tărâm al nostru, plin de comori nebănuite, ascunse acolo de toate răutăţile lumii – tezaurul limbii române, în care nu poţi pătrunde fără să-i cunoşti rânduiala. Şi vei regăsi acolo nu numai trecutul încremenit, ci apa vie a vorbirii, care se tot primeneşte şi, rostindu-se pe sine, ne poate călăuzi pe drumul anevoios a ceea ce trebuie să fim. Ridicată la rangul cel mai înalt, de dincolo de spaţiu şi de timp, vorbirea se preface în rostire filosofică. Rostirea filosofică românească, la a cărei elucidare au purces marii noştri cărturari, este adevărata păstrătoare a rânduielii noastre şi, cunoscută la timp, ar putea să devină cartea noastră de învăţătură în momentele acestea în care soarta noastră şade, cum zicea Constantin Noica, în „cumpătul vremii”.