Tuesday, 23 Oct 2018

Sirenă pictată pe un vas cucutenian vechi de 7000 de ani

Sirenă

Sirenă

Cu cât cunoaștem mai puțin despre lumea antică, despre viața de zi cu zi a societății preistorice, despre spiritualitatea oamenilor, despre ritualurile și liturghia lor, cu atât mai distorsionate sunt interpretările venite peste milenii cu privire la artefactele descoperite în contemporaneitate.

Este o ruptură de timp greu de depășit. Elementele comune au rămas simbolurile sacre, chiar dacă astăzi apar distorsionate ca sens, precum și semnele îndrumătoare ca parte componentă a ritualurilor preistorice identificate acum prin inițieri transmise sub diferite forme peste milenii. Forma comună a multor simboluri neolitice, evoluția lor aproape în paralel pe o arie uriașă, uneori chiar continentală nu doar la nivel de civilizații, ne induc posibilitatea existenței unei singure surse de informații ori influență, un singur loc de unde a pornit totul.

Siluete feminine cu patru ochi, șase degete şi coadă de pește apar deseori ca desene pe vasele sacre ori ca statuete din lut aparținând neoliticului românesc. Având ca punct maxim de apariție în cultura Cucuteni-Tripolie, cea mai importantă civilizație preistorică a Europei, idolii neobișnuiți ori non-umani abundă pentru a încâlci și mai mult imaginația celor nefamiliarizați cu fenomenologia sacralității din perioada antică.

Încercarea de a interpreta la nivel interdisciplinar o parte dintre enigmele neobișnuiților idoli preistorici descoperiți pe teritoriul României, luând în mod firesc în calcul posibilitatea de a nu deține adevărul absolut, dar pe care îl căutăm, ne dezvăluie câteva dintre legendele, miturile românești, de astăzi.

Nedeia Ghelăiești, o așezare neolitică importantă a civilizației Cucuteni-Tripolie dovedită prin numărul mare de tezaure descoperite, a dezvăluit arheologilor un idol feminin deosebit – are patru ochi şi câte şase degete la mâini. Descoperit într-un context încărcat de semnificații religioase, idolul ocupa poziția centrală într-un act liturgic desfășurat pe un loc sacru, un altar. Personajul principal, preoteasă a Marii Zeițe Mamă, probabil cea mai longevivă religie din istoria cunoscută a umanității și cu siguranță perioada cea mai prolifică, prelua și oferea din atributele zeității supreme.

Sirenă

Neoliticul este dominat de Marea Zeiță Mamă, iar prezența preoteselor este vitală comunităților prin cele două atribute ale lor – cel de vraci/vindecătoare și cel de profet/proroc. Ambele atribute aveau la bază cunoștințe solide de medicină, astronomie, administrație, arhitectură, agricultură, cu mult mai avansate decât bănuim, activitatea preoteselor fiind practică și logică.

Calitatea de vindecătoare era probabil cea mai importantă într-o societate cu o medie de viață scăzută, cu accidentări ori îmbolnăviri frecvente etc., prin urmare preotesele trebuiau să fie atotvăzătoare/atotcunoscătoare, să „aibă ochi și la spate” (cei patru ochi ai idolilor cucutenieni), iar palma lor să aducă alinare/vindecare prin implicarea Marii Zeițe Mamă (avem motivul palmelor imprimate pe zidul peșterilor încă din mezolitic, care sunt palme feminine în mare procentaj, la care se adaugă degetul zeității, cunoscut astăzi ca „degetul lui Dumnezeu” – cele şase degete ale idolilor cucutenieni). Aceste mituri sunt valabile și astăzi în vorbele românilor, în proverbele și miturile lor. Iar preoteasa de la Nedeia Ghelăiești s-a ridicat la nivelul așteptărilor comunității care a imortalizat-o într-un idol încărcat de simboluri, purtător de magia inițierilor secrete ce s-au succedat milenii la rând.

Pe malul Nistrului, lângă Cosăuți, în inima civilizației Cucuteni-Tripolie, o altă importantă așezare neolitică a confecționat și pictat un vas din ceramică ce conține o zeitate feminină cu şase degete la o mână și o ciudată coadă de pește. Silueta  are degetele de la mâini desfăcute, pentru a nu exista dubii asupra mesajului transmis și a intenției autorului. E greu de crezut că în apele Nistrului ar fi trăit vreodată sirene, dar ceva a determinat crearea acelei siluete, chiar dacă reprezintă un complex de atribute a unicei Mari Zeițe Mamă.

Dacă prezența celor şase degete este explicată prin similitudine cu artefactul de la Nedeia Ghelăiești, existența cozii de pește la silueta de pe vasul de la Cosăuți ne poate deschide drumul spre descoperirea unui alt atribut necunoscut până acum al preotesei de pe malul râului Nistru.

Putem spune că preoteasa neolitică oficia ritualul lângă o apă, Nistru, acolo unde există descoperit situl arheologic și de aici ar putea proveni simbolul cozii de pește – dar multe preotese oficiau cultul comunității lângă o apă și totuși nu au acest simbol.

Sirenă

Prezența mâinii vindecătoare poate duce interpretarea spre o preoteasă care vindeca cu ajutorul apei printr-un posibil transfer ritualic al energiei/puterii apei curgătoare spre persoana suferindă. În acest caz, prezența cozii de pește ar fi justificată prin declararea preotesei ca o zeitate a apei.

Sau putem urmări în timp un ritual antic ajuns până la noi cu o importanță deosebită mai ales pentru spiritualitate. Preoteasa, în urma unui ritual sacru, înnobila cu puterea apei (pe care o stăpânea ori conlucra la nivel simbolic reprezentat aici prin coada de pește) și prin intermediul mâinii vindecătoare (mâna dreaptă) oamenii comunității pe care o conducea, aducându-le, probabil, o protecție divină. Acest ritual se numeşte astăzi botez.

Nu știm însă cum se numea cu 5 sau 6 milenii în urmă, dar este foarte posibil ca prin silueta preotesei de pe vasul de la Cosăuți să avem un act al botezului din perioada neolitică. Actul înnobilării cu apă este omniprezent în preistoria și istoria populațiilor prezente azi în zona balcanică și nu știm cât de vechi poate fi acest ritual.

Șantierele arheologice dezgroapă uneori adevărate tezaure spirituale care își dezvăluie secretele după zeci de ani de cercetare ori niciodată – interpretarea corectă într-un context interdisciplinar ne relevă deseori chiar miturile, legendele ori simbolurile sacre pe care s-au construit religiile și civilizațiile contemporane. Sacralitatea a rămas în esența ei neschimbată de mii de ani, iar punctul de început e un alt mit doar uitat, dar niciodată pierdut. Ciclicitatea simbolurilor, redescoperirea permanentă a lor, accentuând doar o altă valență nicidecum menirea originală, poate fi chiar dovada că umanitatea a primit și nu creat miturile fundamentale. Sentimentul că ne amintim și nu descoperim elementele necesare evoluției științifice, prin urmare, a umanității, este comun atât cercetătorilor din diferite domenii, cât și arheologilor. E o cursă spre un punct la care contează cât de repede ajungem. Ori ne reamintim.

Drd. Leonardo Tonitza