Un argument incombatabil la vechea maximă românească „Omul sfinţeşte locul” sunt toponimele meleagurilor mesicene, care s-au păstrat până în zilele noastre atât în popor cât şi în cartea funciară de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Având în vedere că înaintea toponimelor de pe timpuri  care de altfel sunt şi actuale, româneşti, nu au existat altele în altă limbă, se poate spune că aceste meleaguri mesicene au fost locuite de români dintotdeauna.

În perioada interbelică și postbelică s-a încercat introducerea unor toponime sârbeşti cu un scop foarte bine determinat, dar, neavând nimic comun cu realitatea au dispărut din peisaj (ex.: Zlatna dolina în loc de Valea Călugărului; Gola glavica în loc de Gialu vinilor etc.)

Toponimele sunt în limba română bănăţeană pentru că mesicenii sunt bănăţeni şi în aceeaşi limbă sunt înregistrate în vechea carte funciară. Iată câteva exemple de zone cu pământ arabil din hotarul Mesiciului: Poiana, Spărturi, Războişce, Cracu roşu, Gialu poienii, Gaiu moşului, Gaiu popii, Livedz, Livada mică, Dumbraua, Gialu vinilor, Valia mare, Colnic, Pusta mare, Ordin, Gropi, Gugulieica etc.

Pădurile, care au îmbrăţişat satul de parcă nu l-ar lăsa să plece nicăieri, ferindul de intemperii şi vremuri grele, care-şi au vârful în Şioaca mare unde românul nostru de pe aceste meleaguri este mai aproape de Dumnezeu, sunt împărţite în craci (parcele), iar fiecare crac îşi are povestea lui, dar despre aceste poveşti voi scrie cu altă ocazie. Iată denumirile unor craci care se deosebesc între ei prin conţinutul biologic şi pedologic, find bine delimitaţi de ogaşe şi drumuri forestiere: Cracu stoborii, Cracu lomorului, Cracu niamţului, Cracu Truii, Cracu al lung, Cracu lioarda, Cracu petros, Craşii rumânilor, Craşii ai scurţ etc. Anumite zone din codrii au primit denumirea după alte calităţi floristice, geologice sau faunistice: Piatra haiducului, Piatra cu pălărie, Piatra trăsnită, Blidu lu Mărcin, Câmpu al gol, Fântâna lupilor, Cânipişce, Scamnie, Grăgina morconilor, Grăgina cu drăgăvei, Ceiu al mare, Curmătură etc.

Unii dintre cracii şi zonele amintite îşi au izvoarele lor, care au fost sfinţite şi la propriu  de către preoţii vremii şi de localnici cu denumiri româneşti: Izvoru cu liac, Izvoru lu Naică, Izvoru lu Răfăilă, Izvoru cu ţâţă, Izvoru cu faji, Izvoru al rujinit etc.

Ogaşele care cară apele versanţilor au toponime româneşti, iar numele lor este legat de denumirea zonei de unde adună apele sau ţin numele de străzi: Ogaşu şupăii, Ogaşu poienii, Ogaşu bugărşii, Ogaşu Nichii, Ogaşu Mărgării, Ogaşu şcolii etc.

Din cele scrise reiese  adevărul că omul sfinţeşte locul, iar la Mesici acel om s-a numit din toate timpurile român.

 

Teodor Groza Delacodru

Foaia Codrenilor nr. 3

http://decenei.com/wp-content/uploads/2016/12/toponime800.jpghttp://decenei.com/wp-content/uploads/2016/12/toponime800-150x150.jpgDeceneiIstoriaizvoarele,locul,Mesici,român,sfinţeşte,toponimele
Un argument incombatabil la vechea maximă românească „Omul sfinţeşte locul” sunt toponimele meleagurilor mesicene, care s-au păstrat până în zilele noastre atât în popor cât şi în cartea funciară de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Având în vedere că înaintea toponimelor de pe timpuri  care de altfel sunt şi actuale,...