Pitagoreicii, primii esoterişti ai Occidentului?

Apr 22, 2016

Despre Pitagora, ca matematician, am auzit cu siguranţă cu toţii, încă din primii ani de şcoală. Puţini cunosc însă, că acesta a activat şi în alte domenii: filozofie, politică, muzică, astronomie şi esoterism. Refugiat în Crotona, Italia, în anul 529 î. Hr., din calea tiraniei care a cuprins insula natală Samos, Pitagora a întemeiat aici o confrerie iniţiatică.

Pitagora a fundamentat ceea ce vor numi unii exegeţi, mai târziu, „ocultism matematic”, – un sistem de gândire şi de interpretare a lumii în care fiecărui număr îi corespunde un semn sacru, ce trebuie păstrat secret. Câteva exemple sunt grăitoare: monada, adică numărul 1, este cifra lui Dumnezeu; diada, sau cifra 2, este simbolul femininului, iar triada, cifra 3, este asociată cu principiul masculin care generează toate figurile geometrice. De aici până la identificarea „numărului absolut”, denumit „Tetraktys”, nu a fost decât un pas.

Acesta semnifică, în mistica pitagoreică, „Numărul Divin”, care însufleţeşte toate lucrurile din Univers. Pentru adepţii lui Pitagora, Dumnezeu reprezintă inteligenţa absolută, din care emană „Sufletul Lumii”. Din acesta se desprinde Ordinea – „Cosmosul”, tot un concept pitagoreic, – şi mişcarea, care stau la baza vieţii în toate expresiile ei. Totul în univers este armonie. Armonia generează legea iubirii, care uneşte toate fiinţele.

Pitagoreicii credeau că după moarte, sufletul este supus unei succesiuni de migraţii, finalitatea fiind contopirea cu „Sufletul Lumii”.

Studiind modul în care funcţionau comunităţile pitagoreice, putem considera că acestea au influenţat monahismul creştin. Aceste grupuri de adepţi ai lui Pitagora funcţionau după reguli cazone, putând fi definite ca şi comunităţi de călugări – soldaţi. Cel care dorea să devină membru era supus unui proces de admitere riguros, urmând a fi apoi iniţiat printr-un ritual care ne este astăzi necunoscut. Discipolilor li se impunea păstrarea secretului absolut în ceea ce priveşte dezbaterile interne. Totodată, erau obligaţi să practice asceza şi un regim alimentar sobru.

Discipolii lui Pitagora se îmbrăcau întotdeauna în alb, căutând să evite orice sursă de impuritate, nu se apropiau de un mort şi nu atingeau o lăuză. Societatea pitagoreică s-a structurat pe o viziune elitistă despre lume şi politică. Doar o mână de persoane, atent selecţionate, puteau primi totalitatea învăţăturii marelui matematician. Funcţionând atât ca un ordin religios, cât şi ca o organizaţie de tip politic, societatea pitagoreică a asumat o viaţă de tip comunitarist, punându-şi bunurile în comun.

Dincolo de multiplele aspecte care au definit comunităţile adepţilor lui Pitagora din punct de vedere organizatoric, ceea ce poate interesa omul modern rezidă în enorma influenţă pe care gândirea pitagoreică a exercitat-o asupra esoterismului occidental, fie că vorbim despre esenieni, gnostici, templieri, rozicrucieni şi, mai apoi, despre francmasoni.

Dr. Antoniu Martin