Filmele horror și propaganda creștină

Oct 26, 2016

Când vine vorba de filme care conțin propagandă creștină, majoritatea oamenilor se gândesc la God's Not Dead sau la Left Behind – atacuri renumite asupra lumii seculariste care de obicei scot o grămadă de profit. Dar mai e un gen de filme care promovează creștinismul și demonizează toate celelalte credințe, inclusiv ateismul: filmele de groază.

În fiecare an îndurăm și mai multe astfel de thrillere ridicole, cu montaj previzibil și subiect penibil, construite în jurul vreunei fete prostuțe care se joacă cu instrumentele Satanei (de obicei tăblițe de spiritism) și devine posedată de vreun demon, după care e exorcizată de câte un preot care și-a pierdut credința dar acum își dă seama că a greșit să se bazeze pe rațiune.

E adevărat că nu toate filmele de groază servesc drept portavoce pentru creștinism – există și câteva exemple care condamnă liderii bisericii – dar aproape orice film de groază despre subiecte supranaturale fie condamnă necredincioșii ( The Conjuring, The Rite), fie ilustrează alte religii drept ciudate ( The Wicker Man, Exorcistul, Sinister), fie susțin că profețiile din Biblie se vor împlini ( Legion, The Omen). Până și filmele care nu au legătură cu religia promovează totuși stereotipuri împotriva drogurilor sau a sexului înainte de căsătorie.

Când eram copil și era perioada de panică legată de satanism din anii '90, nu aveam voie niciodată să intru în secțiunea filmelor de groază din magazinul de închirieri casete video. Eram creștini evangheliști care credeam în ideea că îngerii și demonii sunt mereu în jurul nostru și se luptă pentru sufletele noastre. Dacă te uitai la filme precum Dracula, practic îl invitai pe dracu' să-ți fure sufletul. Acum că sunt adult și ateu, nu văd mare diferență între mesajul pe care mi-l băga în cap biserica (Satana e peste tot, ai nevoie de Biblie să te protejeze) și mesajul promovat de filmele de groază. Ar avea sens ca părinții să le arate copiilor filmele astea de groază dacă vor să-i îndoctrineze și mai tare.

Dar adevărata întrebare e asta: oare producătorii acestor filme ne bagă pe gât intenționat propaganda asta creștină (așa cum erau acuzați comuniștii de la Hollywood în anii '40 și '50) sau doar folosesc instrumente culturale cu care suntem familiari ca să ne sperie?

Multe dintre aceste filme sunt propagandă creștină pe față, a zis Hector Avalos, profesor de studii religioase la Universitatea din Iowa, care predă un curs despre religie și film. Avalos compară filme precum The Omen cu The Passion of the Christ al lui Mel Gibson și susține că ambele au fost făcute cu un scop clar. „Mulți realizatori de filme cred în mesajul filmului lor. Se văd drept niște misionari ai creștinismului și filmul e instrumentul lor de propovăduire a ideilor. Frica e instrumentul misionarilor. Mesajul e că trebuie să ne fie frică de rău și să alegem creștinismul sau religia ca mijloc de protecție."

Avalos a dat drept exemplu filmul The Conjuring, din 2013, „povestea adevărată" a unor vânători de fantome creștini, care se închide cun un citat al unui vânător de fantome: „Forțele diabolice sunt formidabile. Aceste forțe sunt eterne și există și astăzi. Poveștile sunt adevărate. Diavolul există. Dumnezeu există. Destinul nostru ca oameni depinde de cel pe care îl alegem."

Filmul realizat de Warner Bros. a fost promovat prin instituțiile religioase și într-un interviu din ziarul creștin Christian Post despre continuarea lui, scenaristul Chad Hills a zis: „ Conjuring 2 e o poveste spusă prin ochii credincioșilor, a căror cea mai puternică armă e credința în Dumnezeu. Filmul nostru e atât pentru credincioși, cât și pentru necredincioși și sperăm să-i afecteze pe cei nehotărâți, care au nevoie de un impuls ca să creadă."

Majoritatea realizatorilor de film nu au discursuri atât de pe față și poate că nici nu au neapărat un scop religios conștient, conform lui David Morgan, profesor de religie și istoria artei la universitatea Duke. Morgan a studiat secole întregi de pictură și literatură care folosesc frica religioasă pentru a modela comportamentul social și, deși e de acord că, de multe ori, filmele de groază sunt moraliste, el nu crede că acestea se califică drept propagandă creștină.

„Realizatorii de film nu fac neapărat propagandă, ci mizează pe un stereotip cultural", a zis el. „Știu că majoritatea populației are aceleași concepte despre vicii și virtuți, despre rai și iad. Tematica religioasă e folosită mai mult ca să prindă publicul."

Argumentul stă în picioare, dar tot merită să analizăm de unde vin stereotipurile astea cu posedare demonică și spirite care bântuie: Vin fie de la biserică, fie din filmele de groază. Și ambele sunt absorbite în copilărie. Copiii nu sunt de obicei sceptici la religie sau la filme de groază, pentru că nu au destul cunoștințe și nici rațiunea foarte dezvoltată. Tind să creadă necondiționat ceea ce văd, iar convingerile lor se cimentează în funcție de nivelul fricii, ceea ce îi face candidații perfecți pentru propaganda creștină a filmelor de groază. Când eram copil, eu și prietenii mei credeam toate zvonurile șocante despre concertele lui Marilyn Manson sau despre „crimele" sataniștilor care „împânziseră țara". Credeam că dacă atingem cărți de tarot sau tăblițe de spiritism o să fim posedați de un demon. Trăiam cu o teamă constantă de răul care ne înconjura.

Cred că, până la un punct, experiența cinematografică vrea să ne ofere sentimentul de groază și uimire din copilărie. Și de aceea continuă producătorii de filme de groază să utilizeze noțiuni infantile despre apa sfințită și crucifixuri. Dar, când ești adult, filmele supranaturale care susțin că ar fi bazate pe o poveste adevărată sunt doar penibile. Credincioșii susțin că există în lume multe evenimente inexplicabile care ar dovedi existența lui Dumnezeu, de exemplu cazul unei fete needucate de la țară care a început deodată să vorbească în latina veche sau o casă bântuită pe ai cărei pereți a apărut scris cu sânge „666". Aceste povești provin de obicei din filme de groază precum The Exorcism of Emily Rose sau The Amityville Horror, ale căror „povești adevărate" au fost criticate și demitizate.

Această dilemă are efecte destul de serioase asupra unui ateu din tânăra generație. Deși sunt obligat să recunosc că The Witch, din 2015, e o capodoperă cinematografică, e centrat pe aceeași premisă ca și The Conjuring și afirmă că victimele vânătoarei puritaniste de vrăjitoare din secolul XVII au fost executate pe bună dreptate, pentru că ucideau bebeluși la ordinul Satanei. Aceste afirmații au consecințe în viața reală, după cum ne arată documentarul Să salvăm copiii vrăjitori din Africa, unde nenumărați copii sunt torturați, abandonați, înfometați și uciși după ce misionarii evangheliști îi conving pe nigerieni că unii dintre ei sunt vrăjitori.

Același lucru e valabil pentru orice film cu scene de exorcism. Timp de secole, ființele umane cu probleme psihice nediagnosticate au fost torturate sistematic de către preoți convinși că bolnavii au probleme cu demonii, și nu cu propriul creier. Ce mai urmează? Un film despre cât de eroic s-au comportat inchizitorii spanioli când au tras oamenii pe roată și i-au ars de vii?

Data viitoare când te gândești să dai douăzeci de lei ca să vezi un alt film despre victimele unei case bântuite sau ale unor vampiri și spirite, care nu pot fi salvate decât de un preot și apa lui magică, întreabă-te dacă încă ți se mai par înfricoșătoare chestiile astea și gândește-te la ideile periculoase pe care le susții financiar în căutarea unor senzații tari.

Josiah M. Hesse