Istoria culturală a Banatului 6/8

Nov 25, 2016

Clădirile administrative, fie ele din Timişoara, sau din diverse centre administrative şi urbane mai mici, reflect aceeaşi dorinţă de fast a noilor stăpâni. Spre mijlocul veacului se ridică construcţii baroce monumentale (palatul baroc, primăria germană, domul catolic, palatul episcopiei catolice din Timişoara), dar şi în majoritatea centrelor urbane din Banat.

Se construiesc şi clădiri utilitare: primării, şcoli, hambare districtuale, poduri etc. Faţa aşezărilor bănăţene începe să se schimbe. Este părăsit modul primitiv, oriental, de dispunere neordonată a locuinţelor.

Se ajunge ca prin măsuri administrative, uneori coercitive, locuinţele unei aşezări să fie regrupate pe o singură vatră, cu străzi drepte care se întretaie în careuri, şi ca principalele instituţii: primărie, biserică/biserici, şcoală, birt etc. să fie astfel grupate în mijlocul aşezării. Noua tehnică de construcţie şi materialele (piatră, cărămidă arsă) contribuie decisiv la această prefacere cu adânci repercursiuni.

La ţară tehnica pământului bătut şi a văiugii (cărămidă nearsă) completează inovaţiile în tehnica construcţiilor. Interiorul gospodăriei se modifică şi el, în funcţie de îndeletnicirile şi numărul membrilor familiei. Mobilierul se adaptează noilor cerinţe şi curente, iar ocupaţii ca torsul, ţesutul, alte meşteşuguri casnice, întregesc tabloul schimbărilor profunde suferite de societatea rurală bănăţeană.

La oraş schimbările survin mai repede şi sunt surprinse şi de călătorii care circulă pe aici. Deşi urmele vechiului sunt încă prezente, noul câştigă tot mai mult loc. Oraşul şi târgul sunt locurile unde noutatea îşi face loc, fie prin imitarea unor modele occidentale, fie prin accederea la conştiinţa utilităţilor pe care le aduc aceste noi modele.

Dezvoltarea sistemului şcolar, promovarea învăţământului primar obligatoriu (1771), deschiderea de gimnazii şi licee, de seminarii catolice şi preparandii ortodoxe, a însemnat un uriaş pas înainte. Banatul avea, în jurul anului 1800, peste 600 de şcoli confesionale – aproximativ una şi chiar două – în fiecare sat. Patenta şcolară a împărătesei Maria Terezia a statuat învăţământul în filiera sa iluministă. Trezirea interesului pentru şcoală, ca factor de cunoştinţe şi promovare în unele indeletniciri, meserii şi funcţii, a oferit Banatului o prioritate în spaţiile dunărene, prin numărul unităţilor de învăţământ şi calitatea absolvenţilor.

Tipografie vieneză Kurzbőck

Cartea şcolară ortodoxă provenea din Ţara Românească dar şi din tipografii vieneze (Kurzbőck), adaptate acestui spirit şi aprobate de ierarhia ortodoxă şi Curtea imperială. Traducerea în română şi sârbă a multor manuale a fost urmată de scrierea lor de către diverşi autori bănăţeni. Unele cărţi şcolare elaborate aici au fost aprobate, altele  considerate periculoase – nu. Cursurile şcolii preparandiale din Timişoara (1780) şi deschiderea preparandiei de la Arad (1812), au fost momente de impact asupra ridicării nivelului învăţământului ortodox bănăţean.

Învăţământul în limba latină în primele decenii (gimnaziul iezuit de la Timişoara – 1724), apoi în limba germană, atât pentru colonişti cât şi pentru elevii proveniţi din rândul celorlalte naţionalităţi, a cunoscut o dezvoltare rapidă în multe localităţi.

Absolvenţii cursurilor medii îmbrăţişau o carieră administrativă regională sau urmau cursurile universităţilor germane. O parte a elitelor bănăţene era constituită din învăţători şi profesori, fie ei confesionali sau laici.

Un loc aparte în procesul de modernizare a mentalului colectiv bănăţean l−a jucat cultura scrisă, în special cartea. Secolul luminilor a promovat editarea şi difuzarea cărţii în cele mai diverse medii. Autoritatea imperială a interzis deschiderea de tipografii în Banat până în anii ’70, preferând să permit importul de carte germană în special, dar şi occidentală.

Clădirea primei biblioteci publice din Imperiul Habsburgic, Timișoara

Cu toată grija autorităţilor, cartea a vehiculat şi în Banat ideile iluminismului dar şi pe cele noi, ale revoluţiei franceze. Lectura în biblioteci confesionale, monastice, dar şi în cele particulare, laice, a cunoscut un avânt neaşteptat. Deschiderea – în premieră în imperiul habsburgic – a primei biblioteci publice de împrumut, la Timişoara, în anul 1815, a tipografului primar orăşenesc Josef Klapka, a însemnat desprinderea de spiritul îngust şi trecerea spre spiritul nou al veacului al XIX−lea.

Dr. Ioan Haţegan, istoric, Academia Română, Timişoara