Misterul longevității Bizanțului 2/2

Dec 06, 2016

Ierarhizarea indivizilor liberi a fost dintotdeauna de neconceput pentru cultura grecească, adeptă a egalității. În contrast cu modelul apusean al ierarhizării echilibrate, unde monarhul era responsabil cu menținerea echilibrului și liniștei în cadrul statului, sistemul bizantin al egalității (conform căruia toți sunt egali în fața împăratului) nu lăsa loc pentru încorporarea legală a celor Puternici (care reprezentau însă o realitate de netăgăduit).

Această concepție a egalității transforma însă clasa celor Puternici într-un partid de inamici declarați ai Împăratului. Parazitismul acestora, care deveniseră un fel de «vampiri ai societății», se hrănea din unitatea și coeziunea socială.

Punerea decăderii și prăbușirii Bizanțului pe seama interacțiunii dintre acești trei factori (supraexpansiunea strategică, anularea monopolului universalității și parazitismul social al celor Puternici) este, în mod clar, o propunere ermineutică mai plauzibilă decât teoria lui Gibbon, conform căreia o bogată moștenire culturală a căzut în mâinile unor epigoni corupți. Într-adevăr, analiza istorică dovedește veridicitatea acestor trei factori: supraexpansiunea strategică a fost, într-adevăr, comisă, pe scena istorică apăruseră noi forțe militare și «paraziții» bizantini puseseră mâna pe putere începând cu secolul XI. În consecință, o analiză completă trebuie să conțină toate cele trei aspecte: dacă putea evita Bizanțul eroarea supraexpansiunii, ostilitatea civilizației islamice și franco-latine și eroziunea interioară provocată de partidul celor Puternici.

Cu primul aspect (eroarea supraexpansiunii strategice) nu merită să ne ocupăm. Astfel de erori «fac parte din program» și au dezavantajul că sunt conștientizate abia după ce s-au produs. Problema care se pune e următoarea: dacă exista altă variantă, cine a propus-o și ce posibilități avea de a fi pusă în aplicare (în cadrul sistemului despotic al imperiului).

Al doilea aspect trebuie, cu siguranță, analizat în profunzime, însă fără a cădea în capcana ipotezelor de genul: cum puteau fi evitate astfel de evenimente cosmo-istorice precum apariția civilizației islamice sau franco-latine. Trebuie considerat de la sine înțeles faptul că, din moment ce Bizanțul a încetat a mai reprezenta singura mare civilizație la nivel mondial, căderea sa era inevitabilă, nu atât din cauza puterii islamice, cât mai ales din cauza celei apusene. După ce și-a alipit cele mai bogate provincii răsăritene, Imperiul arab a fost, pentru mai mult de un secol și jumătate, mai puternic decât Bizanțul nu numai din punct de vedere militar, ci și economic.

Ascensiunea arabă însă nu a fost însoțită de o schimbare în ceea ce privește modul de producere, schimbare care ar fi răsturnat cu totul raporturile de putere economică. Bizanțul, readaptându-și înalta strategie la cerințele unui război de apărare prelungit, a reușit să mai taie din elanul islamic. Și astfel, încet-încet a echilibrat raportul de forțe, având chiar un mic avantaj de partea sa, suficient cât să-i permită să mențină pacea în regiune. Lucrurile însă nu au stat la fel și în cazul celei de-a doua mari puteri care a apărut în Apus, a cărei superioritate s-a făcut simțită imediat, mai ales în domeniul economiei și al tehnologiei, prevestind astfel sfârșitul hegemoniei bizantine. Întrebările: «când avea să cadă Bizanțul și în ce condiții?» este oarecum lipsită de relevanță la nivelul la care vorbim. Singurul lucru care merită discutat este în ce măsură Bizanțul putea declanșa începutul Renașterii, înaintea Apusului…

Întrucât însă lucrurile au stat altfel, important nu e să ne întrebăm cum putea Bizanțul să împiedice procesul de contestare a universalității sale de către altă forță din Răsărit sau Apus, ci dacă și cum a contribuit el la nașterea acestor două noi forme de civilizație.

Al treilea aspect – parazitismul celor Puternici – este foarte important în economia analizei noastre, nu atât din perspectiva căderii propriu-zise a imperiului bizantin (de altfel, nimic nu este nemuritor în această lume trecătoare), ci mai ales în ceea ce privește modul căderii, fiindcă are de-a face în mod direct cu înrobirea noastră de către turci. În primul rând, acest aspect are un rol determinant, apărând ca o problemă de ordin intern, menită să tulbure clipele de repaus pe care statul și le îngăduia pe frontul extern. Acest lucru denotă caracterul său independent de «atacurile barbare», făcând trimitere la conflictele din interiorul societății bizantine.

Un rol decisiv în impunerea acestui organism parazit a fost prăbușirea imperiului din secolul XI, prăbușire care s-a petrecut brusc și fără mijlocirea vreunei cauze externe, chiar în momentul în care Bizanțul cunoscuse apogeul. Împăratul Vasílios II învinsese toți dușmanii din afară, inaugurând astfel o perioadă de liniște și siguranță fără precedent. Imediat după moartea sa, însă, în cercurile de sus s-a instalat concepția că, întrucât fuseseră nimiciți inamicii externi, cheltuielile necesitate de apărarea statului erau de prisos. Desigur, nu a fost vorba despre o simplă teorie. Vasílios, pentru a atinge țelurile militare ale statului, exercitase o mare presiune asupra clasei celor Puternici, îndeosebi asupra marilor proprietari de pământ din Asia Mică. După moartea sa, înalții funcționari ai capitalei, dimpreună cu marii proprietari de pământ din segmentul european al statului, temându-se de eventualele represalii ale marilor proprietari de pământ din Asia Mică, și-au fixat drept obiectiv slăbirea puterii militare a acestora, care reprezenta de altfel și sursa puterii lor. Forța grupului celor Puternici din Asia Mică reprezenta efectul strategiei inaugurate de Bizanț în lupta sa pentru îndepărtarea pericolului arab. Instrumentul de bază al acelei strategii erau «armatele tematice», conduse de familii militare locale (temele erau mari regiuni geografice). Așadar au considerat că cea mai bună soluție ar fi desființarea armatelor tematice, sub pretextul – aparent plauzibil – că, din moment ce nu mai există pericole din afară, această armată nu-și mai are rostul:

«Războaiele și pericolele externe au fost neutralizate. Inamicii au făcut pace, iar popoarele din jur s-au împăcat. În statul roman domnește o stare de liniște și pace. Nimic nu ne mai distrage atenția. Cu ajutorul Domnului, ne vom concentra interesele asupra reformei statului» – declara în anul 1047 împăratul Konstantínos IX, cel numit Monomáhul. Iată ce scrie și Mihaíl Psellós: «Banii adunați pentru cheltuielile militare au fost redirecționați fără nici o logică spre folosul altora, fapt care a stârnit un mulțime de proteste […]. Unii susțineau că Vasílios II și-ar fi umplut vistieriile cu bogății». A fost slăbit așadar sistemul de apărare a imperiului și au fost secătuite conturile publice.

Când au sosit turcii în Asia Mică, nu exista nici armată și nici fonduri la dispoziția statului. De asemenea, nu exista o conducere de stat demnă de încredere și capabilă să mobilizeze societatea. Existau numai «câțiva bărbați slăbiți de sărăcie și lipsuri», înarmați cu «seceri și alte unelte de vânătoare». De aceea, cucerirea regiunii Anatolía a părut un simplu galop de sănătate al turcilor. După înfrângerea de la Matzikért (1071), suferită de împăratul Romanós Dioghénis, care avea o gloată jalnică de țărani pe post de soldați și niște conspiratori și trădători josnici pe post de comandanți, grecii au conștientizat faptul că cauzele prăbușirii Bizanțului au fost interne. Nu le-a mai rămas decât să repete, ca pe un stereotip, acel diagnostic dat în cadrul sinodului de la Antiohia, care se ținuse cu cinci secole în urmă: «Romanía s-a prăpădit din cauza păcatelor noastre».

Deja din secolul VII, când a fost cucerită Palestina (638) și Egiptul (640) de către arabi, se pusese problema vulnerabilității imperiului bizantin. Iată ce scrie în acest sens K. Paparrigópoulos: «Acest rege (Irákleios 610-641), înainte să plece din Siria, a convocat o mare întrunire la Antiohia, pentru a discuta de unde provin acele izbânde răsunătoare ale arabilor, în condițiile în care aceștia erau cu mult inferiori creștinilor și ca număr, și ca știință militară, și ca armament sau provizii de război. La un moment dat, un bătrân din cei ce erau prezenți s-a ridicat și a zis că victoriile arabilor nu se datorează decât mâniei lui Dumnezeu pornită asupra creștinilor, din cauza păcatelor lor. Atunci însuși împăratul a mărturisit că, într-adevăr, așa este…»(6).

Între anii 1025-1081, dimensiunile prăbușirii au depășit orice posibilitate de redresare. Cu toate acestea, Bizanțul a fost ținut în viață încă patru secole, lucru care denotă vitalitatea fundamentului său social și cultural. Numai statul se prăbușise. Societatea a supraviețuit datorită resurselor sale vii.

Pornind de la acest fenomen, care constă în slăbirea vigilenței colective față de pericolele din afară, putem să afirmăm că, în istoria bizantină, a existat un anumit «sindrom», o «lege» nescrisă, în virtutea căreia clasa aristocrației grecești s-a transformat într-un «vampir social». Este vorba de un sindrom sinucigaș pentru societatea bizantină, pentru că, într-un final, a provocat moartea purtătorului său, din al cărui sânge s-a hrănit «parazitul». Existența acestei legi-sindrom oferă încă o explicație pentru devotamentul insistent – care nouă astăzi ni se pare și ciudat – al societății bizantine față de instituția împăratului.

Pentru a pricepe toate acestea, trebuie să avem în vedere fundamentul antropologic al imperiului bizantin, astfel încât să reușim să-i înțelegem modul de funcționare și să analizăm care este aportul Bizanțului la nașterea și dezvoltarea civilizațiilor sale rivale.

Theódoros Ziákas

Note:

6. K. Paparrigópoulos, Ιστορία του Ελληνικού Έθνους, cartea IX, p. 303, ed. Galaxía, Atena 1969.