Mitul Dochiei sau Cultul Babei

Feb 02, 2017

Conotaţiile babei nu sunt pururea negative, ci şi admirative, deoarece babele (fiinţe ale dracului) erau moaşe pricepute, doftoroaie vestite, sfătuitoare preţioase, dar şi vrăjitoare redutabile cu care nu era bine să ai de a face.

În folclorul şi mitologia românească, avem parte de un fenomen extraordinar, după cum evidentiza etnologul Jean Delumeau care constata că poziţia "babelor" din folclorul românesc  este una mult mai completă, autentică şi privilegiată decât cea din tradiţiile Evului Mediu Apusean, scrie istoria-dacilor.blogspot.rs.

În afară de sensul de "femeie bătrână" în limba şi credinţele românilor, cuvântul "baba" are o mulţime de alte conotaţii care duc spre o mitologie ancestrală daco-getică sau chiar mai timpurie, Hiperboreean-Pelasgo-Rămână, unde babelor şi moşilor le era rezervat un loc extrem de important că părinţi, strămoşi şi iniţiatori.  Primul care a evidenţiat acest aspect a fost B.P. Hașdeu, care notă că la noi babele sunt privite că "fiinţele cele mai d'a dracului", de unde probabil termenul de babă era însoţit aproape întotdeauna de atribute peiorative de genul cloanță, cotoroanţă, hârcă, talpa iadului, hoască etc.

Un basm românesc cules de Petre Ispirescu relatează că la un moment dat Diavolul se certa zgomotos cu o babă, cele două personaje făcând o larmă atât de mare încât l-au trezit din somn pe Sfântul Petru, care mânios fiind, puse mâna pe o sabie şi le taie capetele celor doi zurbagii. După sângeroasa pedeapsă şi plecarea Sfântului, trupurile descăpăţânate s-au apucat să-şi caute capetele prin ţărână. Diavolul a găsit capul babei pe care şi l-a însuşit, iar baba pe cel al Diavolului, care fără prea multă mirare, i s-a potrivit de minune cotoroanţei.

Baba Cloanța

Vechimea cultului "babelor" pe teritorul Daciei este atestată şi de venerarea unor monumente megalitice de forma unor pietre antropomorfe naturale, care se numesc  în mod curent - Babe. Avem aici faimoasele Babe din Bucegi, din Ceahlău şi din multe alte locuri investite de popor cu simbolism magic din Carpaţi. Prestigiosul cercetător Nicolae Densuşianu a găsit peste 20 de asemenea "babe antropolitice" pe teritoriul ţării nostre. Evidenţa cultului "babelor" şi al "mumelor" ancestrale în cultura populară românească este un argument în plus pentru importanța principiului feminin din tradiţiile noastre străvechi.

Sosirea creştinismului în Europa a dus la apariţia unui sincretism religios difuz în care multe dintre zeităţile păgâne de sorgințe greacă, celtică, germanică sau tracă au supravieţuit în imaginarul colectiv european, împrumutând din atributele şi însuşirile lor sfinţilor şi personajelor religioase creştine. Dacă în Europa Apuseană, babele mitice au rămas ancorate în frânturi din folclorul local într-o formă ascunsă şi deghizată de teama rugului sau a scaunului de tortură al Inchiziţiei, dincolo, în spaţiul Europei Răsăritene, unde trona creştinismul ortodox, mult mai paşnic, tolerant şi emoţional în manifestare decât rigoarea catolică, Principiul Universal Feminin nu îşi pierde din sacralitate şi importantă.

În această direcţie, aspectul protector, înţelept, iniţiatic, matern şi taumaturgic al Bătrânei Fără Vârstă primeşte noi însuşiri în momentul în care etosul autohton îl transpune în viaţa de zi cu zi a românilor prin intermediul zilelor săptămânii, care primesc astfel o încărcătură sacră. Apare o întreagă pleiadă de 7 bătrânici cuminţi şi înţelepte, fiecare simbolizând câte o zi a săptămânii, fiecare dintre ele patronând peste aspectele rituale şi temporale ale zilei în cauza: Sfânta Luni, Sfânta Marţi, Sfânta Miercuri, Sfânta Joi, Sfânta Vineri, Sfânta Sâmbătă şi Sfânta Duminică.

Ţăranul român le-a onorat şi respectat dintotdeauna, conştient fiind de natura lor sacră de paznice ale rânduielii Timpului şi Vremurilor, precum şi de faptul că fiecare dintre sfintele-zile pot oferi alinare, ajutor, sfaturi sau ghidare celor aflaţi în nevoie. Babele mitice care vin din negura timpurilor populează abundent mitologia românească, intrând în componența unor personaje fabuloase:

Baba Cloanța: o bătrână monstruoasă care, în basmele culese de folcloristul Ioan Pop-Reteganul (1853 - 1905), apare drept o femeie urâtă, cocoşată, cu dinţi lungi şi colţi ca grebla. În variantele culese şi inventariate de profesorul Petre Ispirescu (1830 - 1887), Baba Cloanța este nimeni alta decât mama zmeilor care avea atributul nemuririi ascuns într-o cuşcă de suflete. Când era lovită de moarte de eroul pozitiv, fugea şi sorbea din sufletele închise, câştigând viaţă şi putere. Lingvistul şi folcloristul Lazăr Şăineanu (1859 -1934) prezintă postura de mare vrăjitoare a babei care încheagă apele cu farmecele ei şi are autoritatea de a sta la taclale cu Necuratul la orice ceas al nopţii.

Baba Coja: este un spirit feminin malefic, specific mitologiei românilor din Ardeal, care are puterea de a ucide copii nebotezaţi. Marele etnolog şi folclorist Simion Florea Marian (1847 - 1907) insistă asupra paralelei cu surata sa, Frau Brechta mit dem Klumpfuss din mitologia germană, stăpână peste toate duhurile necurate. Baba Coja are unghii de aramă la mâini şi nas de sticlă, ţopăie cu un picior de fier prin negura nopţii şi fură sufletele copiilor pentru a le ascunde în tufe de soc. B. P. Hașdeu este, însă, de părere că etimologia ei derivă din numele teribilei Babe Kuga/Kuzica sau Kuzna din folclorul sârbesc, ca o reminiscenţă din epoca convieţuirii în regiune a daco-romanilor şi slavilor de sud.

Baba Hârca: locuieşte într-o văgăună ascunsă prin coclauri neumblaţi. Numele său de Hârca denotă legătura evidentă cu practicile magice cu cranii umane şi animale, care aveau un rol important în cadrul cultelor străvechi, proto-dacice, de pe teritoriul României de azi. Unii lingvişti sunt de părere că în cuvintele româneşti hârca, hârşti sau mai ales hârsit găsim urmele unei divinităţi vârstnice, împrumutată din panteonul slav şi iranian unde o găsim sub numele de Haors, Hârş sau Gurs.

Baba Oarbă: descoperim influenţa bătrânei mitice şi ambivalenţă chiar şi în jocurile copilărie, sub acest nume. Dacă, în prezent, jocul este caracterizat de dialoguri versificate şi gesturi ludice care simbolizează spiritul de dincolo venit în lumea celor vii, în trecut, Baba Oarbă avea o menire pur rituală: identifica natura benefică sau malefică a personajului proaspăt întors din morţi, după care stabilea cu acest spirit tutelar o legătură, facilitând transmiterea mesajului strămoşilor spre cei mai tineri descendenţi.

În afară de "babele" deja pomenite, în tradiţia populară românească, există zeci de alte babe, printre ele remarcându-se Joimăriţa şi Marţolea, două entităţi care patronează peste actul torsului şi cel al ţesutului, care împrumută chipul şi înfăţişarea unor babe hidoase şi rele. Cea mai terifiantă reprezentare a vreunei entităţi malefice feminine din tradiţia românilor apare sub forma Samcăi sau Avestitei, despre care lumea satului şoptea înfiorată că ar descinde tăman de sub aripa Satanei. Denumirea ei are legătură cu titulatura de Vestică sau vrăjitoare în limbile slave, iar pentru români Samca este tot una cu Baba Coja. Reputatul profesor Marcel Olinescu face, în monumentala sa operă "Mitologie românească", cel mai potrivit portret temutei entităţi:

"Samca este un duh feminin îngrozitor la vedere, cu părul rar şi lung până la pământ, ochii săi roşii ca focul îi joacă în cap ca nişte felinare bătute de vânt, nu stau locului o clipă, se sucesc şi se strâmbă într-una, iar din gură bolboroseşte neîncetat cuvinte neînţelese. Se travesteşte însă sub diverse înfăţişări spre a se apropia de casele oamenilor, arătându-se femeilor însărcinate şi pruncilor atât ziua cât şi noaptea, în diferite chipuri: ca pisică, câine, capră, porc, găină, cioară, broască, lăcustă, muscă, păianjen, umbră şi diferite năluciri". În mitologia românească veche, Samca este cea mai nemiloasă şi primejdioasă întrupare a duhurilor necurate. Rolul său este unul oribil. Se arată mai ales femeilor însărcinate, atunci când acestea sunt în durerile naşterii, pentru a le înspăimânta, frământa şi chinui atât de intens încât unele dintre ele mor înainte de a naşte sau rămân pentru totdeauna schimonosite şi neputincioase. La fel de crud se poartă şi cu copii nou-născuţi, înainte ca pruncii să primească Sfântul Botez.

Moșul Ceahlău și Baba Dochia

Dacă primele uneltiri nu-i reuşesc şi bebeluşii supravieţuiesc, demonica făptură îi îmbolnăveşte de boală denumită după numele său, "Samcă". Pruncii bolnavi de samcă tremură fără motiv, tresar şi plâng noaptea în somn, oftează şi se sting deseori din viaţă. Pentru a contracara activităţile Avestitei, există un adevărat rețetariu ezoteric de descântece şi blesteme aruncate împotriva ei (tot) de bătrânele moaşe şi vrăjitoare ale satului (nimeni altele decât aspectele pozitive ale Samcei). După instaurarea creştinismului în spaţiul românesc, atributele de protectori împotriva Avestitei s-au transmis şi sfinţilor şi sfintelor cu proprietăţi taumaturgice şi exorciste.

Şi uite aşa suntem pe cale să descoperim Bătrâna Fără Vârstă chiar sub imaginea Babei Dochia, cea care, conform lui George Călinescu face parte din cele "4 mituri fundamentale care au modelat cultura şi spiritualitatea românească" alături de Mioriţa, Meşterul Manole şi Zburătorul.

În mare, mitul Dochiei circumscrie în mod strălucit cele două aspecte ale Principiului Feminin. Primul este acela al preafrumoasei fecioare, păstoriță neprihănită, sora regelui Decebal, de care se îndrăgosteşte însuşi Traian. Hăițuită de soldaţii romani, Dochia cade istovită în sanctuarul natural al munţilor şi îl implora pe Zeul Primordial Zamolxis (sau pe Maica Domnului, în variantele de după creştinarea românilor) să o salveze de soarta umilitoare de a ajunge trofeu de război. Zeul o transformă, alături de oitele ei, în stânele de piatră de pe Muntele Ceahlău care pot fi admirate şi astăzi.

Al doilea aspect legendar este dat de Baba Dochia, deja bătrână, sub forma de cloanță şi zrgibturoaică. Fiul Babei, celebrul Dragobete, se căsătoreşte împotriva dorinţei ei, iar pentru a-şi teroriza nora, Baba Dochia o trimite cu un ghem de lână neagră, în miez de iarnă, la râu, să-l spele până când se albeşte. Disperată, faţa începe să plângă, iar atunci apare un tânăr, Mărţişor (Zeul sau Iisus deghizat), care-i dăruieşte o floare roşie magică ce albeşte lâna neagră. Întoarsă acasă, fata este acuzată de Baba Dochia cum că Mărţişor ar fi ibovnicul ei. Apoi, Baba Dochia, convinsă că a venit primăvara (altfel de unde ar fi putut avea Mărţişor floarea?) se îmbracă cu cele 12 cojoace ale ei (care aveau să simbolizeze Babele calendaristice de la început de Mărţişor) şi porneşte cu oile la munte. Pe parcursul zilei, Baba se dezbracă de toate cele douăsprezece cojoace, dar iarna nu trecuse, iar vremea se face nemiloasă, pedepsind Baba pentru răutatea ei. Începe să ningă, iar Baba şi oile sale îngheaţă pe munte, transformându-se în stâne de piatră.

Coborând, în continuare, pe firul mitului descoperim numeroase zeiţe geto-dacice în care se manifestă personalitatea duală a Mamei Pământului. În vreme ce contrapartea sa masculină - solară şi solstiţială - care împărăţeşte peste începutul iernii sub identitatea lui Îndrea/Undrea şi, mai târziu, Moş Crăciun, Baba Dochia este o reprezentare mitică lunară, echinoxială şi maternală.

Babele din Munții Bugegi

Prin titulaturile de "Moş" şi "Babă" descoperim că cele două zeităţi au ajuns la bătrâneţe, în pragul morţii şi al renaşterii ciclice, declanşând la nivel spiritual ceea ce Natura, cu reînvierea sa de după iarnă, declanşează la nivel teluric şi mundan. Cele 12 zile-cojoace ale Babei Dochia se serbau între 1 şi 12 martie de personajele de sex feminin dintr-o comunitate, criteriul cel mai folosit pentru împărţirea zilelor fiind vârsta participantelor. Firea şi sufletul femeilor în cauză se aprecia după meteorologia zilei alese: ploioasă, friguroasă, caldă, însorită, înourata, vântoasă etc. Obiceiul, astăzi pe cale de dispariţie, era numit Pusul Babelor. Din cele mai vechi timpuri, ţăranul român credea că Baba Dochia s-a prăpădit pe 9 martie, această zi fiind hotar între iarnă şi primăvară.

În calendarul creştin, peste Dochia geto-dacilor s-a suprapus în mod fortuit imaginea Sfintei Eudochia (venerată de bizantini sub numele de Evdokia), o femeie reală, foarte frumoasă şi atrăgătoare, originară din oraşul Heliopolis din Libanul de azi, care şi-a petrecut tinereţea în desfrâu şi distracţii până când a fost creştinată şi botezată de către episcopul Teodot. Eudochia a trăit în timpul când la Roma împărăţea Traian (interesantă paralelă cu Dochia dacilor) şi a primit harul de a face minuni după creştinare.

Astfel, într-una dintre cele mai vechi vatre a Europei, ocultarea sacrului în profan, adâncirea dualismului - un motiv folcloric foarte popular, şi melanjul credinţelor străvechi cu elemente creştine a dus la o personalitate complexă, cu neaşteptate manifestări, pentru cea pe care o cunoaştem, din poveştile bunicilor, sub numele de Baba Cloanța...