Tisove Udolt din Clisura Dunării, locul unde Dumnezeu își face concediul

Jun 22, 2017

Există un loc, în România, în care oamenii vorbesc o limbă ciudată. De aproape două veacuri, într-o văgăună din Munții Almajului – care se sparg în Clisura Dunării – pe valea Tisoviței, o comunitate trăiește aproape autarhic. Ținutul lor, aflat la 480 de metri altitudine, arată ca un decor din filmele cu Harry Potter.

Au trecut peste oamenii aceștia trei războaie, dintre care două mondiale și au fost, pe rând, supuși ai Imperiului Habsburgic, cetățeni ai României Mari, apoi ai României Socialiste și au ajuns acum în capitalismul Uniunii Europene. Nimic nu le-a alterat credința, stilul de viață și, mai ales, limba în care vorbesc, scrie mehedintiulmeu.

Numai că lucrurile se schimbă, implacabil. Până de curând erau peste 900 dar, în prezent, au mai rămas în jur de 300. Nimeni nu știe cifra exactă. Media de vârstă e undeva pe la 70 de ani. Ținutul lor, aflat la 480 de metri altitudine, arată ca un decor din filmele cu Harry Potter. N-au vrăjitoare și dragoni care scuipă foc, dar au, în schimb, o droaie de mistreți, lupi și șacali în pădurile aproape virgine din jurul vetrei satului. Locul se numește Eibenthal în germană, sau Tisove Udolt în limba lor. În românește înseamnă: Valea Aninului. Se numesc pemi și au venit la noi din Bohemia. Sunt cehi.

Puritatea etnică a cehilor din Eibenthal, sat aparținător de comuna Dubova, județul Mehedinți, de pe Clisura Dunării este de 99%. „Sunt cam 150 de gospodării locuite de circa 320 de oameni”, explică Emil Flașcă, de 48 de ani, ceh pursânge, născut în Eibenthal, fost viceprimar și vicepreședinte al Uniunii Democrate a Slovacilor și Cehilor din România.

Liderul ceh spune că, în zonă, mai sunt cinci sate cehești, Bigăr, Sfânta Elena, Gârnic, Ravensca și Șumița: „Dar Eibenthal e singurul unde nu prea au fost căsătorii mixte. S-a păstrat fondul genetic al înaintașilor noștri”. Spusele sale sunt întărite de Tiberiu Vasilcan fost profesor și director, timp de 14 ani, la Eibenthal: „Predarea se face în limba română, dar copiii au ca profesor de limbă maternă, în urma unui acord cu statul ceh, un profesor din Cehia”. Școala din sat a fost reconstruită cu 70% din bani veniți direct de la Praga. Emil Flașcă oftează: „Ai noștri nu au făcut mai nimic pentru noi. Nici măcar deputatul nostru, din Parlament”.

Colonizarea acestui colț de țară a fost în mai multe valuri, spune Emil Flașcă, principalele fiind în 1826 și 1828: „La anul se împlinesc 190 de ani de când primele 35 de familii de cehi din Bohemia au ajuns la Moldova Nouă”. Le promisese Împărăția Austro- Ungară că cei care vor merge în Banatul sudic nu vor fi înrolați în armată și, mai mult, fiecare familie va primi patru creițari și pământ pentru casă și gospodărie.

„Era o zonă pustie, total nelocuită, iar austriecii vroiau să-și asigure granița cu cetățeni fideli Imperiului”, povestește pofesorul Tibi Vasilcan. Așa că au început un fel scouting și pemii din Bohemia au mușcat momeala. „Au reușit, până la un punct. Că una a promis împărăția și alta aprimit cehul odată ajuns aici… I-au abandonat în mijlocul pădurii! «Descurcați-vă!», le-au zis soldații cehilor veniți cu pluta, pe Dunăre”, oftează etnicul pem Emil Flașcă.

Dacă, la început, coloniștii cehi au fost tăietori de lemne, în a doua decadă a secolului XX a început exploatarea cărbunelui pe verticală. Că prin galerii orizontale se scotea încă din 1848. „Cehii din România de azi au fost mineri vreme de un secol și jumătate. Dar minerit nu mai e…” dă din umeri, trist, liderul cehilor din România. După anul 2000 – când s-a închis și ultima mină, de la Baia Nouă, un cătun la trei kilometri de Eibenthal – tineretul, în majoritatea sa, a emigrat în Cehia.

„Au rămas doar bătrânii, care trăiesc din pensia de miner și din creșterea animalelor”, conchide Emil Flașcă. Populația din Eibenthal a fost la apogeu în 1990. Atunci, 900 de oameni trăiau în valea de pe malul Tisoviței. „Sunt oameni foarte gospodari și țin și acum la cultural lor și la educația primită de la austro-ungari”, îl com pletează profesorul Tiberiu Vasilcan, acum director la un liceu din Orșova.

Agneta Avramovici, de 38 de ani, fiică a satului Eibenthal, e asistentă medicală a comunității. Doamna Ani, cum îi spun cehii, e cea care le face injecțiile, le pune prișnițe și îi caută de boli, că doctorița vine o singură dată pe săptămână în văgăuna dintre Munții Almăjului. „Din datele mele mai avem cam 250 de oameni, din care 45 de copii. Natalitatea e foarte scăzută. Se naște un copil cam la doi ani! Când am început eu serviciul aici, în 2004, aveam trei-patru nașteri pe an. Anul trecut, au fost patru decese și nicio naștere”, se îmbufnează doamna Ani că nu moșește nici o gravidă.

În școala din Eibenthal învață, astăzi, 25 de copii, cu tot cei opt preșcolari, de grădiniță. „Când am venit eu la școală erau peste 15 elevi în fiecare clasă, de la clasa I până la a VIII-a”, povestește directorul Vasilcan. Cu toate că au profesor ceh, de la mama lui, descendenții pemilor din Bohemia stabiliți pe meleaguri bănățene au anumite particularități în graiul lor. „Ei spun că vorbim o cehă veche, nealterată de neologisme. Vedeți, izolarea a păstrat tradițiile, obiceiurile, dar mai ales limba!”, e mândru Emil Flașcă.

Comuniștii au vrut să se bage peste cehii de pe lângă Clisură, dar nu le-a ieșit. „N-au putut face colectivizare, că e zonă de munte. Norocul nostru! Plus că eram mineri cu toții și țării îi trebuia cărbune!”, adaugă cehul. Adevărat este că oamenii erau înstăriți binișor. Și din banii frumoși ai muncii grele de miner, dar și din crescutul animalelor. Micul trafic de frontieră, specific zonei, nu intra în preocupările pemilor. Și dacă până în 1968, înainte de reorganizarea teritorială, Eibenthal- ul era o comună de sine stătătoare, după aia a intrat sub tutela Dubovei, sat cu români și sârbi.

Distracția este că la școala copiilor cehi din Eibenthal, profesoară de limba română este o sârboaică din Svinița. Doamna Milena Bibeskovic are 44 de ani și de șapte ani face naveta la . Efectivul școlarilor din Eibenthal este, astăzi, mult diminuat. În clasa I sunt doi copii, într-a III-a trei, doi în clasa a V-a, tot doi în a VI-a, cinci într-a șaptea și unul singur în clasa a VIII-a. Alți doi copilași sunt în clasa pregătitoare și opt la grădiniță. Profesori sunt doar câțiva și fac de toate pentru toți. „Profu’ de mate predă și engleza, profesoara de chimie dă lecții de bilogie, fizică geografie și chiar de franceză, iar eu țin și ore de muzică”, râde profa de română. Mai e o educatoare și un profesor de sport, care vin săptămânal, bașca dascălul ceh sosit tocmai de la Praga.

Milena Bibeskovici spune că școlarii, care vorbesc nativ ceha, fac niște mici dezacorduri în limba română, dar că, per ansamblu, sunt copii buni, silitori: „Se exprimă correct și în scris! Am încercat să-i facem să vorbească tot timpul românește, chiar și în pauze. Și așa fac. Ceha, oricum, o vorbesc acasă și la joacă!”.

„Acum șapte ani, când am venit eu, aveam peste 60 de copii, în toate clasele”, se întristează sârboaica. Dar exodul cehilor către țara strămoșilor lor începuse deja. Multe dintre vlăstarele satului, care terminaseră școli profesionale sau liceul, unii chiar facultăți, nu s-au mai întors la vatră. „Cei care aveau studiile terminate au plecat în Cehia. Au primit și cetățenie. Cei care au vrut-o”, explică, pe un ton amar, profesoara de limba română. Nici nu știe câți oameni mai sunt în localitate. Crede că vreo 200 de oameni o populează permanent: „Populația fluctuează. S-au mai mutat și la Orșova și la Timișoara, în căutarea unui serviciu bun. Aici nu mai e nimic de muncă! Adulții nu au ce face! Satul e pe moarte, ca mai toate satele... Doar vara se întorc la matcă, să-și umple borcanele...”.