Dispar „spectatorii“ evenimentelor stradale

Jul 12, 2017

Vârşeţul este cunoscut după specificul arhitectural al clădirilor căruia barocul i-a lăsat o pecete şi un „şmec“ aparte, iar elementele recesiunii, clasicismului şi neogoticului i-au completat pe deplin aspectul general, în faţa căruia nimeni nu rămâne indiferent.

De fapt, despre arhitectura specifică şi atractivă a oraşului am scris în nenumărate rânduri, iar de data aceasta dorim să ne reţinem la un detaliu specific Vârşeţului şi faţadelor caselor de odinioară, prin care acest oraş se deosebeşte de multe altele. Este vorba despre ferestrele scoase în afară – pentru chibiţii, pentru persoanele curioase care asistă la evenimentele de pe stradă fără să participe (cunoscute aici sub denumirea de „kibitzfensteri“ - „kiebitz“ din germană).

Deşi aceste ferestre pot fi întâlnite şi în alte oraşe şi localităţi din Voivodina, vârşeţenii se laudă cum că „kibitzfensteri“ sunt inventaţi de ei, iar denumirea acestora vorbeşte grăitor despre faptul că aceste ferestre au fost asamblate, în primul rând, de către populaţia germană de aici, care pe timpuri constituia aproape jumătate din numărul total al locuitorilor. Nu miră, deci, faptul că originea acestei denumiri poate fi destul de neobişnuită pentru noi!

Cele mai multe ferestre de acest gen, azi se mai pot întâlni (deşi mai sunt şi alte străzi) în „cea mai tristă stradă din oraş“ – Zmaj Jovina, stradă care duce spre cimitirul principal şi face lăgătura cu curtea Bisericii Ortodoxe Sârbe. De-a lungul străzi se pot vedea mai multe tipuri de ferestre scoase în afară - mai mici sau mai mari, unele simple, altele ornamentate şi sculptate, în dependenţă de posibilităţile materiale ale proprietarilor caselor.

Datele scrise spun că la început aceste ferestre au fost amplasate în faţadele caselor pentru „arătatea - prezentarea“ domnişoarelor („frajlelor“, cum le spuneau) ajunse la vârsta măritişului. Abia la vârsta de 17 ani, după cum explică etnologul Muzeului Oraşului Vârşeţ, Vesna Stankov, fetele puteau să se „arate lumii“ şi să chibiţeze junii-tinerii care treceau pe stradă. De aceea, Jovan Sterija Popović le-a denumit „laudă de sine“, fiindcă aceste ferestre reprezentau un statut simbolic! Deşi unele zone ale oraşului sunt ocrotite de stat datorită arhitecturii lor specifice, aşa că faţadele nu pot fi schimbate, „kiebitzfensteri” dispar şi sunt înlocuiţi cu alte modele de geamuri, fiindcă nimeni nu le mai produce – au dispărut şi tâmplarii de odinioară şi măiestria acestora. Chiar şi proprietarii caselor incluse în zonele protejate nu respectă indicaţiile şi apelurile spcialiştilor, privind forma şi materialul ferestrelor nou-ansamblate – în primul rând confecţionate din lemn.

Unul din motivele dispariţiei permanente a „kiebitzfensrtrelor“ este şi faptul că urmaşii familiilor înstărite de odinioară au tot mai puţine mijloace pentru întreţinerea şi repararea faţadelor şi ferestrelor amintite.

Merită să mai amintim şi faptul că „kiebitzfensteri“ au apărut în secolul al XVIII-lea, odată cu reducerea preţului sticlei pentru ferestre. Primii care şi-au permis acest „lux“ au fost germanii înstăriţi, pentru ca nu mult după aceea aceste ferestre să fi e asamblate şi de către populaţia sârbă, română și maghiară ceva mai înstărite. Mărimea extinderii ferestrelor în afară, deobicei cu sculpture şi modele, şi mai ales asamblarea părţilor laterale cu geamuri din sticlă care se deschideau, vorbeau grăitor despre statutul şi puterea economică a proprietarului, de fapt despre bogăţia acestuia.

Radomir Muncean