Mâncătorul de păcat

Jan 26, 2018

Atunci când cineva murea în Anglia, Scoția sau Țara Galilor, în secolele XVIII și XIX, familia îndurerată punea o bucată de pâine pe pieptul decedatului și îi cerea unui bărbat să stea drept în fața mortului. Familia privea apoi cum acest om – mâncătorul de păcat – prelua relele mortului, pentru ca sufletul celui decedat să plece neprihănit.

Familiile îndoliate care angajau mâncători de păcat credeau că pâinea înmuiată în apă absorbea păcatele celui decedat; odată cu pâinea, toate greșelile treceau la cel plătit să mănânce de pe pieptul mortului. Astfel, sufletul mâncătorului de păcat se îngreuna cu faptele tuturor celor din sat pe care îi „curăța” înainte de înmormântare.

Mâncătorul de păcat plătea un preț spiritual enorm pentru un beneficiu material nesemnificativ. Primea echivalentul câtorva lei de astăzi.

De cele mai multe ori, cei care se aventurau să practice această „meserie” erau cei mai săraci oameni din sate. Pentru ei, o bucată de pâine și un pahar de băutură cântăreau mai mult decât un suflet greu.

O îngropăciune din secolul XVII

Aceste obiceiuri funerare au fost semnalate încă din 1680, iar practica a supraviețuit până la începutul secolului XX. Prima ediție a revistei „Antichități populare din Marea Britanie”, publicată prima dată în 1813, nota următoarele despre mâncătorul de păcat:

„Se așeza pe un scaun, cu fața spre ușă. Apoi, familia îi dădea o monedă, pe care o băga în buzunar. Apoi, îi dădea o bucată de pâine, pe care o mânca, și o halbă de bere, pe care o dădea peste cap. După aceea, ridicându-se de pe scaun, spunea următoarele: Fie-i sufletul curat! Pentru aceasta, mâncătorul de păcat punea gaj propriul său suflet.”

La multe înmormântări din Țara Galilor era chemat mâncătorul de păcat. Pentru cei care credeau în puterea acestui ritual, mâncătorul de păcat făcea o treabă foarte murdară, dar foarte necesară, devenind el însuși chiar mai rău decât morții, pe măsură ce participa la tot mai multe înmormântări, scrie incredibilia.

Pe la jumătatea anilor 1800, deja mâncătorii de păcat începuseră să se împuțineze. Ultimul mâncător de păcat despre care se cunosc mai multe date a fost Richard Munslow. Dintr-un ghid de călătorii din secolul XIX reiese că Munslow a revigorat această practică nu din disperare, ci de tristețe. Munslow fusese un țăran înstărit, lovit de năpastă: toți cei patru copii îi muriseră. Trei dintre ei s-au stins într-o săptămână. Copleșit de durere, a devenit mâncător de păcate, în speranța că astfel își va ajuta copiii care deja erau „în viața de apoi”.

Sătenii cu frică de Dumnezeu care angajau mâncători de păcat erau, însă, îngrijorați de greutatea propriilor lor greșeli (și ale celor dragi) la judecata de apoi. Datorită credințelor religioase de la acea vreme, lumea trata cu foarte mare seriozitate conceptul de „păcat” și mulți oameni erau gata să plătească pe cineva pentru curățenia sufletului.

Dacă asta însemna să cheme din când în când câte un mâncător de păcate, chiar dacă acesta era săracul satului, o făceau fără nicio reținere. În acele vremuri, era ceva obișnuit ca la priveghi să apară un necunoscut în haine ponosite, „specializat” în absorbirea păcatelor.

Chemarea mâncătorului de păcat însemna că preotul, care în mod normal s-ar fi ocupat de ritualul de alungare a păcatelor, era scos din joc. De-a lungul deceniilor, însă, pe măsură ce ocupația mâncătorilor de păcat a început să dispară, rolul preoților la înmormântare a fost restabilit.

Munslow, ultimul mâncător de păcat din Marea Britanie, a murit în 1906. Chiar dacă a durat un secol, el a fost primul mâncător de păcat care a beneficiat de o slujbă de comemorare, organizată în 2010. Ar fi fost imposibil de găsit un om dispus să îi mănânce și lui păcatele, dar măcar Munslow a primit ceea ce mulți alți mâncători de păcate ar fi meritat: recunoștință.

Foto: Scenă de la o înmormântare din Anglia, 1733