Istoria medicinei (VI) – medicina chineză

Mar 15, 2019

China

China reprezintă o mare parte din omenire şi o civilizaţie care a fost şi rămâne în continuare un mister pentru restul lumii. Înţelepciunea chineză s­a preocupat dintotdeauna de Om, de sănătatea lui, cât şi de relaţia acestuia cu mediul înconjurător.

China n­a fost niciodată izolată de restul lumii, având încă din Antichitate legături cu state ca: India, Egipt, Persia, Grecia, cât şi cu Europa Evului Mediu. Timp de două milenii (din secolul al II­lea î.Hr. şi până în jurul anului 1800) China a dat lumii occidentale mai mult decât a primit. Creşterea viermilor de mătase, războiul de ţesut acţionat de apă şi maşinile de ţesut mătasea, porţelanul chinezesc, roaba, harnaşamentul cu tracţiune pectorală a cailor, orologiul mecanic, hârtia toate fiind de origine chineză. Unele specii de plante, arbori şi flori provin din China: piersicul, portocalul, caisul, lămâiul (aduse în Europa prin intermediul arabilor între secolele XI­-XIII), crizantema, azaleea, bujorul, soia. Ceaiul era folosit obişnuit în China la anul 264 d.Hr., fiind adus în Europa abia în secolul al XVII-­lea. În domeniul medicinei, după Ovidiu Drâmba, tehnica imunizării este cert de origine chineză. Vaccinarea antivariolică, prin inocularea virusului din pustula variolică în nara bolnavului era de uz curent în China încă din secolul al XI-lea, de unde, prin Turcia, a ajuns să fie practicată în Europa abia în secolul al XVIII-lea, când în 1796 medicul englez Edward Jenner a introdus în practica medicală vaccinarea antivariolică, punând prin aceasta baza imunologiei moderne.

[caption id="attachment_9571" align="aligncenter" width="800"]China artasia.ro[/caption]

Tratamentul prin acupunctură, metodă tradiţională medicală chineză arhicunoscută este răspândită şi practicată şi azi în toată lumea.

Medicina ştiinţifică chineză datează de mai bine de 2000 de ani. Această ştiinţă este strâns legată cu filosofia, religia, magia şi cu o anumită viziune despre lume. I­tzin (cartea schimbărilor) scrisă între sec. IX-­VII î.Hr. este premergătoare şcolii materialiste greceşti din Milet, concepând lumea ca fiind de esenţă materială şi compusă din cinci elemente de bază: apa, focul, metalul, pământul şi lemnul. Transformarea acestor elemente de bază sunt dominate de două principii funda­mentale: unul activ (masculin) numit „Yang” şi altul pasiv (feminin) numit „Yin”. Toate lucrurile, fiinţele sau obiectele şi toate situaţiile reprezintă o combinaţie a acestor factori. Principiul universal „tao”, adică (calea) determină proporţia dintre Yin şi Yang în fiecare lucru. Aceste principii antagoniste determină şi funcţiile organismului. Conform concepţiei medicale chineze, organismul este alcătuit din cinci viscere „pline” (de exemplu, inima – sediul conştiinţei şi voinţei) şi cinci vis­cere „goale”, precum tubul digestiv. Raportul dintre aceste viscere şi cele cinci elemente de bază determină desfăşurarea proceselor biologice, prin stimulare sau inhibare. Tot ce modifică echilibrul dintre Yin şi Yang era considerat rău, iar o viaţă raţională consta în respectarea principiului „tao”. Unele fenomene atmos­ferice ca, de exemplu, vântul, putea să perturbe echilibrul interior dintre Yin şi Yang şi să producă boli.

Exclude oamenii toxici din jurul tău

Medicina chineză, strâns legată de taoism, se ocupa în primul rând de prevenirea bolilor. Huang Ti, părintele medicinei chineze, spunea că „medicul adevărat ajută înainte de apariţia primelor semne de boală”. Igiena taoistă făcea apel la cumpătare şi simplitate. Practicile sexuale, spre exemplu, erau guvernate de cei doi factori Yin şi Yang ai filosofiei chineze. Ejacularea în timpul actului sexual ducea la diminuarea factorului Yang al bărbatului, ceea ce ducea la alterarea echilibrului său interior. Pe de altă parte, el câştiga puteri noi prin absorbţia fac­torului Yin, echilibrat de orgasmul femeii, cu condiţia ca aceasta să aibă vârsta sub 30 de ani, după această vârstă esenţa femeii pierzându-­şi eficacitatea.

Chinezii au fost primii care au definit starea de sănătate. Astfel, în secolul I î.Hr., Wen­Tzu spunea: „Trupul este templul vieţii. Energia este forţa vieţii. Spiritul este guvernatorul vieţii. Dacă unul dintre ele este în dezechilibru, toate trei vor avea de suferit. Când spiritul preia comanda, trupul îl urmează în mod natural şi această suită este benefică pentru toate cele Trei Comori. Dacă trupul este cel care conduce, spiritul i se supune, fapt care dăunează celor Trei Comori”.

China

Buddismul a pătruns în China din India şi odată cu el şi concepţiile şi practicile medicale indiene. Gimnastica şi exerciţiile de respiraţie provin de asemenea din India şi sunt strâns legate de Yoga şi de medicina ayurvedică. Shen Nung, Împăratul Roşu (Hung Ti), a creat primul ierbar medical (circa 2800 î.Hr.), în care a prezentat efectele a 365 de medicamente, testate personal.

Lui Yu Hsinng (circa 2600 î.Hr.), Împăratul Galben (Huang Ti), i se datorează compendiul medical „Nei Ching” – Canonul medicinei.

În timpul dinastiei Han (206 î.Hr. ­ 220 d.Hr.) Tsang Kung a descris numeroase afecţiuni, printre care şi cancerul de stomac, aneurismul şi reumatismul.

Chang Chung­King, considerat omologul lui Hippocrate, a elaborat în secolul al III-­lea d.Hr. tratatul clasic „Febra tifoidă şi alte febre”.

Ko Hung, un faimos alchimist, a scris tratate în care descrie boala beri­beri, ciuma, hepatita şi variola.

Sun Szu­miao (581-­682 d.Hr.) a scris „O mie de remedii de aur” – care cuprindea 30 de volume de patologie.

Deoarece doctrinele lui Confucius interziceau atingerea de corpul uman, studiile de anatomie directă au început abia în secolul al XVIII-­lea.

Fiziologia chineză avea la bază un sistem umoral asemănător concepţiilor greceşti din secolul VI î.Hr., singura deosebire fiind existenţa a cinci umori în loc de patru. Numărul cinci avea o semnificaţie mistică pentru chinezi şi era folosit pentru majoritatea clasificărilor: cinci elemente, cinci anotimpuri, cinci culori, cinci gusturi, cinci calităţi, cinci emoţii, etc.

Metodele de diagnosticare cuprindeau anamneza, palparea pulsului, observarea vocii şi trupului şi palparea părţilor afectate în unele situaţii.

Examinarea pulsului era cel mai important element pentru diagnostic. Chinezii considerau corpul omenesc ca fiind un instrument cu corzi, în care pulsul vibrează asemenea corzilor. Medicul palpa pulsul la ambele mâini, comparând-u­l apoi cu propriul puls şi ţinând cont de anotimp şi de momentul zilei în care a fost examinat. Fiecare puls avea trei diviziuni dinstincte, fiecare fiind asociată cu un anumit organ. Fiecare diviziune avea o anumită calitate, existând câteva zeci de posibilităţi.  Nu era permisă examinarea intimă a femeilor. Se foloseau, în schimb, păpuşi de ceramică, fildeş sau lemn, pe care femeia indica zona bolnavă.

[caption id="attachment_9573" align="aligncenter" width="676"]China epochtimes-romania.com[/caption]

Conform tratatului Nei Ching existau cinci metode de tratament: vindecarea spiritului, hrănirea trupului, folosirea medicamentelor, tratarea corpului în întregime şi folosirea acupuncturii şi moxibustiei. Medicul trebuia să aducă bolnavul pe calea cea bună, ţinând cont de principiul tao.

Pentru menţinerea condiţiei fizice şi pentru refacere se recomandau exerciţiile fizice. Alte metode de tratament erau masajul, aplicarea de plasturi şi evacuarea conţinutului intestinal cu ajutorul purgativelor. Două plante medicinale şi­ au legat numele de medicina chineză.

Una este ephedra (ma huang) sau „coada calului”, care a fost folosită câteva mii de ani ca stimulant, ca un remediu pentru bolile respiratorii, pentru inducerea febrei şi transpiraţiei şi pentru inhibarea tusei. Ephedra a pătruns şi în farmacopeea grecească şi prin intermediul acesteia s­a răspândit în toată lumea. Totuşi, în Europa Occidentală, a început să fie larg folosită abia la sfârşitul secolului al XIX-­lea, după ce cercetătorii japonezi au izolat şi purificat principiul activ, efedrina şi i­au stabilit proprietăţile farmacologice.

Cea de­a doua plantă medicinală este „gingsengul”. Pentru chinezi aceasta avea efecte miraculoase, întârziind îmbătrânirea, restabilind potenţa, stimulând organismul epuizat.

Farmacia chineză veche cuprinde un număr mare de remedii vegetale. Exista credinţa că leacurile de culoare verde şi cu gust acid sunt bune pentru ficat, fiind compuse din lemn, fapt ce corespundea ficatului, conform sistemului filosofic tradiţional. Părţile superioare ale plantelor medicinale se foloseau pentru tratarea părţilor de sus ale corpului, în timp ce rădăcinile se foloseau pentru tratarea zonelor inferioare ale corpului.  Licuricii erau găsiţi în compoziţia loţiunilor pen­tru ochi, bobii vindecau rinichii, iar şofranul galben era împotriva icterului. Guşa era tratată cu alge (iodoterapie), iar ulcerele venerice se tratau cu calomel.

Medicamentele de origine animală erau de asemenea importante în farmacopeea chineză. Se considera că o parte sau alta a corpului unui animal ar trebui să vindece partea similară a corpului uman. Placenta, urina, crustele, sperma, laptele de mamă au fost utilizate pentru vindecare. Sângele de om supt dintr­-o venă era considerat eficient împotriva tuberculozei pulmonare.

Medicamentele de origine minerală ocupau un loc important în farmacia chineză. Preparatele pe bază de arsenic şi mercur au fost bine cunoscute în ter­apie, apoi boraxul, sulful (împotriva scabiei), sulfatul de zinc (diuretic), aurul, argintul, etc. Bolile venerice, deşi insuficient diferenţiate, erau cunoscute. Pentru tratamentul lor se foloseau metode variate, inclusiv administrarea unor metale pe cale orală. În lucrarea „Terapia secretă pentru tratamentul bolilor venerice”, din secolul al XVII-­lea, medicul Chun Szi­sung recomanda folosirea arsenului, aceasta fiind terapia de bază a bolilor venerice până la descoperirea penicilinei.

Formele galenice erau: soluţii, decocturi, coliruri, unguente, paste, prafuri, pilule, sucuri de plante, etc.

Tratamentul afecţiunilor dentare se baza pe aplicarea sau ingerarea unor medicamente ca: rodie, mărul lupului, gingseng, usturoi, rubarbură şi arsenic. Se foloseau şi produsele animale ca excrementele şi urina. Dinţii care se clătinau se fixau cu aşchii de bambus.

China

Medicii chinezi aveau la dispoziţie o abundentă gamă de leacuri tradiţionale. Astfel, farmacologul Li She Cen (1518-­1593), în tratatul său de 52 de volume, inti­tulat ”Pen­Tsao­ Kang­Mu”, a studiat 1871 de substanţe, dintre care 1074 erau vegetale, 443 erau animale şi 354 minerale. El a selectat 8161 de reţete şi a ajuns la aproape 16000 de prescripţii medicale. Medicamentele erau considerate cu atât mai bune cu cât aveau un gust mai plăcut.

Shen­Nung, „truditorul divin”, zeu al focului, a folosit focul transformând jungla în teren arabil şi apoi i­a învăţat pe oameni să folosească plugul; a fost şi zeul medicinei şi farmaciei. Legenda spune că bogăţia cunoştinţelor despre plantele medicinale i­au permis să scrie Pen­Tsao sau Cartea medicamentelor. El a făcut experimente cu otrăvuri, a descoperit dependenţa de droguri şi a avut multe idei despre posologie.

Metodele chirurgicale nu făceau parte din cele cinci metode de tratament descrise în „Nei King”, dar erau des folosite. Medicii ştiau să trateze şi rănile, unul din puţinii medici ce făcea chirurgie fiind Hua To (cel care l­a operat pe faimosul general Kuan Yu, de o rană pe care acesta o avea la braţ).

Atitudinea faţă de durere constă în ignorarea acesteia de către pacient. Este cunoscut cazul generalului Kuan Yu, care juca şah în timpul operaţiei.

Un alt procedeu chirurgical era castrarea unor bărbaţi care căutau să avanseze la curte. Deşi considerată o pedeapsă severă, în acest caz ea devenea o garanţie a deplinei credinţe faţă de monarh. În acest fel eunucul era absolvit de obligaţiile confuciene de a pune pe primul plan loialitatea faţă de familie, precum şi obliga­tivitatea de a avea un fiu ca urmaş.

Un procedeu bizar era bandajarea piciorului la femei, prin aceasta producân­du-­se deformarea lui. Aproximativ o mie de ani fiecare fetiţă ce aparţinea unei familii bune, accepta să fie mutilată de mamă sau mătuşi, pentru a avea un picior foarte mic, considerat idealul de frumuseţe feminină. Degetele de la picior erau îndoite gradual sub talpă, iar călcâiul era adus, prin bandaje din ce în ce mai strânse, cât mai aproape de partea din faţă a piciorului, forma lotusului fiind considerată ideală pentru picior. În lipsa unei astfel de forme a piciorului, fetele nu se puteau mărita.

În timpul dinastiei Han şi T’ang, în China s­au înfiinţat numeroase spitale în care asistenţa medicală era asigurată de preoţi­medici. În secolul al IX-­lea, odată cu apariţia unui curent antibudhist, spitalele şi numeroasele temple au fost distruse sau desfiinţate, însă în secolul al XII-­lea spitalele deveniseră din nou foarte numeroase, astfel că în fiecare regiune exista câte unul, acestea fiind la dispoziţia celor săraci, cei din păturile superioare preferând tratarea la domiciliu.

În lucrarea „Instituţiile lui Chou”, ierarhia medicilor în cadrul regatului era bine stabilită. Existau cinci categorii de medici: medicul şef, medici nutriţionişti, medici pentru boli simple (dureri de cap, răceli, etc.), medici chirurgi şi medici veterinari.

Medicii erau evaluaţi în funcţie de rezultatele ce le aveau. Fiecare medic era obligat să raporteze atât succesele, cât şi eşecurile, iar astfel urcau sau coborau pe scara ierarhică. În secolul VII d. Hr. fiecare medic era examinat înainte de a primi dreptul de liberă practică.

În China fiecare medic îşi păstra în secret cunoştinţele medicale, acesta transmiţându-­le doar fiilor săi sau unor persoane alese.

La început serviciile medicale erau gratuite, ulterior s­au instituit taxe şi salarii pentru plata medicilor. Şcoli pentru formarea medicilor au existat începând cu secolul X, iar imediat în secolul următor educaţia medicală a fost luată sub protecţie imperială. În tim­pul dinastiei Ming, în secolul al XIV-­lea, sistemul de învăţământ a devenit rigid, numărul şcolilor s­a redus continuu, astfel că la începutul secolului al XIX­-lea rămăsese o singură şcoală la Beijing. Selecţia în rândul studenţilor era dură, având o structură piramidală, cu eliminări succesive, până când în final au rămas cei mai buni. Studenţii cu succese maxime  puteau să trateze boli cardiace, cei cu nivel mai redus erau examinatori auxiliari, iar cei cu note mai mici puteau avea sarcini limitate în procesul de învăţământ. Specialităţi medicale au apărut devreme. În timpul dinastiei Chou erau în număr de nouă, spre secolul al XIV­lea ele au crescut la treisprezece.

Îmbrăţişarea, instrument terapeutic extrem de eficient

Existau medici pentru marile vase sanguine, vasele mici, febre, ochi, piele, oase, laringe, nas, cavitate bucală, dinţi. Existau de asemenea ginecologi, pediatri şi pulsologi, specializaţi în acupunctură, moxibustie şi masaj.

Chirurgii erau consideraţi ca făcând parte dintr­o clasă inferioară.

Medicina chineză era bine dezvoltată cu mult înainte de începutul epocii creştine. Influenţele sale s­au răspândit la început în Coreea în secolul al VI-­lea d.Hr., iar după aceea, după o epidemie gravă care a afectat Japonia, prin intermedi­ul medicilor coreeni, care erau invitaţi aici  pe post de consilieri, medicina chineză îşi află locul şi în această ţară. Din secolul al VII­lea, japonezii călătoreau în China pentru a învăţa medicină.

Cultura şi cunoştinţele medicale chineze s­au răspândit în secolele VII şi VIII şi la alte popoare. Misionari arabi şi indieni care călătoreau prin China au favorizat schimburile de informaţii în ambele sensuri. Ca o consecinţă a acestui fapt, zonele situate la intersecţia de drumuri din Asia de Sud­Est şi Tibet şi­au dezvoltat o practică medicală bazată pe combinaţii de cunoştinţe medicale chineze, indiene şi arabe.

Dr. Iosa Lotrean, dermatolog

Este autor a 25 lucrări de specialitate.

Acest foileton reprezintă o parte din cartea sa ”Istoria medicinei în Banat”, apărută la editura ”Libertatea” din Panciova, 2013

Marin Gașpar

Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Suspendisse commodo accumsan leo a ultricies. In commodo scelerisque tempus. Donec porttitor commodo molestie. Praesent imperdiet enim a magna vestibulum, at commodo ex auctor.

Articole similare selectate pentru tine

China fără cash

De la lansarea umilă a bitcoin în 2009 (când valora în jur de 0,0007 $) moneda digitală și chiar ideea de criptomonedă a crescut spectaculos. Valoarea totală de piață a criptomonedelor la data de 1 Aprilie anul acesta a fost de peste 25 mld. $. Un singur bitcoin valorează acum peste 2500 $. Acum, multe economii naționale ca cea a Chinei, după cum arată planurile, iau în considerare dezvoltarea unei variante proprii.