Coşteiul în evul mediu

Apr 04, 2019

Secolul XV cunoaşte vremuri zbuciumate. Turcii ajunseseră la Dunăre şi făceau dese incursiuni în Banat, prădând şi jefuind populaţia. Desigur că printre primii care aveau să facă faţă atacurilor turceşti erau locuitorii din apropierea Dunării, deoarece pe la Palanca (pe atunci cetatea Horom), era unul din vadurile de trecere peste Dunăre, iar de aci drumul ducea pe dreapta Căraşului direct spre Vârşeţ şi Timişoara.

Districtul Kueşd nu mai este amintit, în schimb în secolul XV Pesty Frigyes aminteşte o localitate Cosgya (Coştei), care împreună cu Marsina (Mârcina) şi Soczicya (Sălciţa) aparţineau în 1445 districtului Halmosed, adică Almăj, deoarece necesitatea apărării contra atacurilor dese ale turcilor, impunea desfiinţarea micilor districte şi unirea lor în organizaţii mai puternice.

Potecile Coșteiului

În aceste districte româneşti (Districtes olahorum) privilegiate, majoritatea locuitorilor o formau ţăranii liberi conduşi de cneji locali. Existau şi nobili, precum şi iobagi, dar în număr mai mic. Conducerea districtelor era în mâna unei adunări a nobililor şi cnejilor, care aveau puteri depline. Conducerea administrativă era în mâna Banului de Severin. Districtele se bucurau de o mare autonomie, pe teritoriul lor chiar nici regele Ungariei nu putea dona moşii sau sate fără învoirea adunării nobililor şi cnejilor. În schimb locuitorii acestor districte erau obligaţi ca la orice chemare să ia armele pentru a apăra hotarul contra turcilor sau să sară în ajutorul regelui contra eventualelor răscoale interne. În timpul lui Iancu de Hunedoara districtele bănăţene dădeau 10.000 - 12.000 ostaşi, cifră destul de mare pentru vremurile acelea.

După ocuparea Timişoarei şi a părţilor de câmpie a Banatului de către turci în 1552, districtele bănăţene duc încă o sută de ani lupte necurmate cu turcii, până când în 1658 cad şi ele sub stăpânirea acestora. Din această perioadă de lupte la care şi coşteienii şi-au dat cu prisosinţă jertfele de sânge pentru apărarea libertăţii contra cotropitorilor turci, legendele arată că unul dintre conducătorii răsculaţilor cărăşeni din 1554, când ţărănimea română şi sârbă din Banat se ridica la luptă contra turcilor, se numea Iancu Răboru, care este posibil să fi fost de origine din Coştei, deoarece în anul 1900 în Coştei exista încă numele de familie Răboru. De menţionat este faptul că nu este vorba despre Iancu Halaburi, care a fost conducătorul principal al răsculăților.

Claude Florimond de Mercy

Din perioada ocupaţiei turceşti se păstrează în cimitirul satului o cruce de piatră datând din anul 1671, având pe ea inscripţia cu litere cirilice: numele de Maria şi Petru Şcopil (Şchiopul). Aceasta arată că în secolul al XVII-lea Coşteiul era locuit, iar oamenii aveau o stare materială care le permitea să-şi facă cruci de piatră.

Imediat după ocuparea Banatului de către austrieci, în conscripţia din 1717, Coşteiul este ca mărime a doua localitate din districtul Caraş, având 100 de case, pe când Vârşeţul avea numai 70, fiind întrecut doar de Vărădia cu 180 de case.

Pe harta întocmită din ordinul guvernatorului Banatului, a contelui Claudiu Florimund de Mercy, între anii 1723-1725 Coşteiul apare sub numele de Custil, iar în 1761, Kustil. De asemenea apare în harta militară din 1772, secţiunea 15 şi în Dicţionarul lui Korabinski din 1786. În conscripţia făcută pe timpul lui Iosif al II-lea în 1774, Coşteiul este numit Kuschtil, în cercul Werschetz, având o populaţie de 447 familii valahi (români), posedând o suprafaţă de 6829 jugăre de pământ şi 1234 clafteri, fiind tot al doilea sat de pe calea Căraşului ca mărime. Comparativ cu el, Voivodinţul (Waieodiacz) avea 175 familii şi 5206 jugăre pământ, Straja 107 familii şi 1572 jugăre, Sălciţa 114 familii şi 2886 jugăre, iar Vârşeţul 1113 familii şi 18.312 jugăre.

După această dată, satul Cheveriş, care în 1774 avea 55 familii şi poseda 2055 jugăre, este desfiinţat, o parte din locuitori sunt aşezaţi în Coştei, pe Ogaş, iar o altă parte la Râtişor, unde îşi duc şi biserica, pământul fiind dat germanilor colonizaţi din Vârşeţ.

În 1952 școala din Coștei devine școală completă cu opt clase

Pentru a scăpa de obligaţiile camerale (impozite) plătite funcţionarilor împăratului, precum şi de vânzarea moşiei satului noii nobilimi maghiare, locuitorii din Coştei fac cerere în scris colonelului Papilla, pentru a fi primiţi în Graniţa militară iliro-banatică. Temporar satul este primit în Graniţa militară. Din această perioadă a rămas denumirea de „Căzarmă” dată sediului administrativ al satului.

La începutul secolului al XIX-lea, însă, redevine cameral, iar o parte a hotarului este vândută contelui Bethlen. Din 1829 până în 1856 moşia aparţine familiei Bethlen, apoi trece din mână în mână, aparţinând la o serie întreagă de moşieri a căror singură importanţă constă în faptul că explotau nemilos populaţia, indiferent dacă erau germani, maghiari sau români. Întreg secolul XIX-lea o bună parte din hotarul Coşteiului (aproape 2000 jugăre) a fost o „moşie de primeneală” în mâna a tot felul de moşieri (Bethlen, Rudnayansky, Szaihely, Derencseny, Kormos, Feher, Bissingen-Nippenberg, Mocioni). Populaţia se ocupa cu agricultura şi creşterea vitelor. Ţăranii care lucrau la moşieri înfiinţau cartierul Cureche, numit astfel după grădinarii de aici, care produceau în special varză (curechi).

Din secolul al XVII-lea data vechea clădire a bisericii, ridicată în 1767, iar iconostasul pare a fi şi mai vechi. În „poarta” ei funcţiona şcoala de cantori bisericeşti, prima şcoală la Coştei. Din perioada sec. XVIII-XIX, se păstrează legendele care caută să explice mărimea hotarului Coşteiului, în comparaţie cu cel al satelor învecinate.

Din cartea ”Monografia Coșteiului 1361 – 2011”

Autori: Mariana Stratulat și Marin Gașpăr

Foto: vojvodina.cafe