Biserica Română Unită și cele patru puncte dogmatice

Nov 02, 2015

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică este o biserică catolică de rit bizantin și, împreună cu Roma, a jucat un rol esențial în dezvoltarea culturii române moderne. În mod tradițional este considerată ca fiind una din cele două biserici românești

Începutul creștinismului pe teritoriile ocupate în prezent de poporul român a fost latin. Creștinismul a pătruns acolo în secolele III-IV prin canalele comerciale peste Dunăre și Marea Neagră.

În Evul Mediu târziu, pământurile românești făceau parte din primul și al doilea imperiu Bulgar. Acesta a fost motivul introducerii ritului bizantin și a limbii slave vechi în liturghiile românilor. Cu timpul, limba slavă veche a devenit limba oficială la români, așa ca latina în vest.

Tentativele unirii bisericești la români au avut loc în secolul al XV-lea  în Valahia și Moldova, însă nu au fost de lungă durată. Unirea bisericească care s-a întărit și extins între români a fost unirea bisericească din Transilvania din 1698.

Regele austro-ungar Leopold (1657-1705), după eliberarea Vienei de sub stăpânirea Turciei în 1683, a eliberat și Transilvania, și în 1687, prin tratatul din Blaj, fusese alipită regatului Ungar. Prin decretul regal din 1691, a fost restabilită libertatea religioasă pentru catolicii din Transilvania, iar prin rezoluția din 1692, românii au fost invitați la unirea cu Biserica catolică. Preoților români li s-au promis în cazul trecerii la catolicism, o serie întreagă de avantaje materiale și sociale, printre care cel mai important era acela al egalității cu preoțimea catolică, cu privilegiile și veniturile acesteia, încă din 21 august 1691, urmat de altul în 26 august 1692 prin care s-a declarat egala îndreptățire a bisericii greco-unite din Transilvania cu cea romano-catolică.

Bazat pe aceste propuneri, mitropolitul Teofil, sub care s-au început primele acțiuni de catolicizare a românilor ardeleni, a convocat în prima jumătate a anului 1697 un sinod la Alba Iulia în ședințele căruia, împreună cu 12 protopopi, au hotărât ruperea de calvini și unirea cu biserica Romei.

Pe plan religios, uniții urmau să-și păstreze ritul, canoanele și calendarul lor ortodox, în schimbul recunoașterii a patru puncte dogmatice: –    Papa de la Roma este capul întregii biserici creștine. –    Cuminecătura să se facă și cu pâine nedospită. –    Existența purgatoriului ca loc intermediar între rai și iad, pentru curățirea păcatelor. –    Purcederea Duhului sfânt și de la Fiul Sunt prezentate celelalte condiții:

1. Preoții și călugării greco-catolici să aibă drepturi egale nu numai cu preoții romano-catolici, ci și  cu mirenii, luteranii și calviniștii.
2. Ca în fiecare localitate unde există parohie să fie și o casă parohială, preotul să nu fie nevoit să locuiască într-o altă casă.
3. Ca parohii să fie dependenți de episcopi și nu de civili, cum se practica până atunci. Pe plan social, „uniții ” urmau să fie primiți în toate dregătoriile țării, fiii lor să aibă acces în toate școlile, fără de nici o deosebire, preoții urmând să se bucure de toate drepturile preoților religiilor recepte, să fie dotați cu sesii parohiale etc., promisiuni întărite și printr-o diplomă împărătească datată la 14 aprilie 1698.. La rândul său, în 2 iunie 1698, cardinalul Leopold Karl von Kollonitsch invită pe preoții români să primească „Unirea”, în schimbul privilegiilor promise de împărat și a protecției oferite de acesta.

Mormântul Episcopului Atanasie Anghel, din Alba Iulia

În timpul procesului de aprobare a deciziilor sinodului, Mitropolitul Teofil a trecut la cele veșnice și tot procesul este încetat, iar în locul său a fost ales ieromonahul Atanasie Anghel, cu care Ladislav Baranja a dezbătut chestiunea unirii. Episcopul Atanasie a devenit adept al unirii; în data de 7 octombrie 1698 a convocat sinodul la Alba Iulia unde unirea fusese oficial stabilită. Actul unirii cu Biserica Catolică a fost semnat de Atanasie Anghel și de toți membrii Sinodului de la Alba Iulia (38 de protopopi districtuali și de 2270 de preoți), fiind pecetluit cu sigiliul Mitropoliei Bălgradului.

În plus, cei 38 de protopopi subliniau că se unesc doar dacă vor fi lăsați să păstreze obiceiurile Bisericii Răsăritului (cea Ortodoxă), iar după moartea Mitropolitului Atanasie Anghel succesorul său să fie ales de sobor, urmând a fi întărit de papă și de împărat ,privilegiile clerului să rămână neschimbate. Cererea este trimisă la Viena cardinalului Leopolod Kolonici care l-a convins pe rege să emită pe 16 februarie 1699 „Diploma Leopoldinum” care promitea clerului de rit grec unit scutiri și privilegii asemănătoare clerului romano-catolic.

Episcopul Atanasie Anghel a convocat un nou sinod, care a avut loc tot la Alba Iulia, pe 5 septembrie 1700 și la care au luat parte protopopi si preoți, precum și câte 3 delegați mireni din fiecare sat românesc. Cei 54 de protopopi, împreună cu toți preoții (1563) și delegații prezenți, au semnat un nou act, în care au întărit decizia sinodului din 1698, consfințind unirea religioasă a românilor din Ardeal cu Biserica Catolică. În 1701, episcopul Atanasie a depus mărturia de credință și a fost recunoscut de Papa și împărat, iar din cauza învinuirilor apărute împotriva lui, a fost instituit pe lângă el un teolog canonist iezuit ca „Causarum generalis auditor”, menit să supravegheze activitatea acestuia, controlându-i toată corespondența privată, în deosebi cu domnii români și lumea ortodoxă și cenzurându-i cărțile înainte de tipărire.

După moartea lui Atanasie Anghel din 1713, au trecut doi trei ani până la instalarea noului episcop greco-catolic. Conform art. 12 al Diplomei Leopoldine referitoare la Biserica Unită, pentru alegerea noului episcop a fost convocat sinodul electoral, care trebuia să propună trei candidați dintre care curtea imperială urma să aleagă unul. La cererea împăratului, românii l-au propus în 1714 pe Ioan Giurgiu Patachi, un român din comitatul Solnoc, preot misionar romano-catolic, care a fost apoi acceptat de împărat si numit la 23 decembrie 1715. Pe 15 mai 1721, Papa Inocențiu XIII prin bula „Ratio congruit” a înființat eparhia pentru uniții români în orașul Făgăraș, iar episcopul Ivan Patachi a fost numit primul episcop de Făgăraș.

Eparhia pentru uniții români a fost înființată în Făgăraș, nu departe de Alba Iulia, din cauza protestelor episcopului  latin diacezan de Alba Iulia care a reamintit hotărârea conciliului Lateran IV din 1215, că în aceeași localitate nu pot rezida doi episcopi catolici. Făgăraș a fost în mare parte oraș protestant localizat în munții Carpați și nu era potrivit ca reședință pentru episcop. La 17 august 1723 episcopul Patachi a fost instalat festiv în catedrala „Sfântul Nicolae” din Făgăraș. După abia patru ani de episcopat, la 29 octombrie 1727, I.G.Patachi a încetat din viață în vârstă de abia 45 de ani. Succesorul său, Inocențiu Micu (1730-1751) a mutat reședința eparhiei la Blaj. Unirea în mijlocul poporului român a început curând să se extindă și în 1748 Roma a înființat pentru uniții români din Oradea Mare, Vicariat Apostolic, care în 1777 a luat ființă în mod canonic ca eparhie de Oradea Mare. Până în 1853, eparhiile române Făgăraș și Oradea Mare au fost eparhii sufragane a arhiepiscopului latin de Esztergom. În 1853 Papa Pius IX a înființat prin bula „Ecclesiam Christi” mitropolia pentru românii uniți. Eparhia de Făgăraș a fost ridicată la rangul de Arhieparhie, devenind Arhieparhia de Alba-Iulia și Făgăraș, căreia i-au fost sufragane eparhiile române noi de Gherla și Lugoj, înființate în 1853 și eparhia de Oradea Mare.

În prezent Biserica Română Unită cu Roma este organizată – în conformitate cu Codul Canoanelor Bisericilor Orientale – ca Biserică arhiepiscopală majoră, cu sediul la Blaj. Arhiepiscopia majoră este compusă din Arhiepiscopia de Făgăraș și Alba Iulia, Episcopia de Oradea, Episcopia de Cluj-Gherla, Episcopia de Lugoj, Episcopia Maramureșului și una în Statele Unite ale Americii: Episcopia Greco-Catolică Română de Ohio, direct subordonată Sfântului Scaun.

Pr. Iconom Stavrofor Protoiereu

Mihai Gherghel,

paroh în Mărcovăț

Foto: Atanasie Anghel a fost ales mitropolit al românilor din Transilvania în toamna anului 1697