Românii din Dacia Ripensis

Nov 20, 2015

Când întâlnește Carpații, Dunărea este, după aprecierea lui George Vâlsan, „o simplă vale de eroziune, îngustă (…). Carpații nu se opresc la Dunăre, ci la Timoc”. Și totuși, românii, deși sunt așezați dintotdeauna pe ambele maluri ale fluviului, s-au lăsat orbiți de ideea „hotarelor naturale”, susținând și în 1919, la Conferința de Pace de la Paris, ideea așezării graniței pe Dunăre, care, după cum observa N. A. Constantinescu (apropiat colaborator al lui Iorga), e astfel „singurul dintre marile fluvii ale lumii care a primit rolul de hotar politic”.

Una dintre observațiile fundamentale ale volumului din 1941 al lui N.A.Constantinescu „Chestiunea timoceană” (retipărită în 2000 de Ed. Litera Internațional, București, 88 pagini) este aceea că nimic „nu e mai păgubitor interesului politic ori național decât ideile greșite care de decenii și secole stăpânesc cugetarea și fapta noastră, necontrolate de știință, neverificate de experiență”. Acestea sunt, de fapt, „miturile” istoriei naționale de care ar trebui să scăpăm.

Între Morava și Timoc slavii sunt imigranți. Regiunea a constituit multă vreme o stăvilă în calea slavilor. Sectorul românesc s-a întins multă vreme până dincolo de Niș, făcând legatură cu blocul albanez, cu pastorii vlahi din Balcani și cu aromânii. Această barieră a fost spartă, treptat, dar românii („vlahii”) din Timoc rezistă încă. De altfel, statul sârbesc medieval nu a înglobat niciodată această regiune, aflată sub stăpanire bizantină, încorporată de imperiul românesc al Asaneștilor, apoi independentă în perioada 1280-1397, sub numele de Țăratul de Vidin, și condusă de „țari” vlaho-bulgari, încuscriți cu voievozii munteni. Între 1368-1369, întreaga regiune a fost alipită de Vlaicu-Vodă Țării Românești, pentru a o feri de invazia maghiară (scurta perioadă de unire e comparată de istoricul nostru cu izbânda lui Mihai Viteazul în ceea ce am putea numi „chestiunea ardelenească”, în 1599-1600), apoi oferită din nou țarului româno-bulgar Sracimir, căsătorit cu vara domnitorului Vlaicu. În 1397, după înfrângerea de la Nicopole, Baiazid transforma regiunea timoceană în sangeacatul (apoi pașalacul) de Vidin, care mai cunoaște o scurtă perioadă de independență (1792-1806) abia în timpul revoltei lui Pasvanoglu. Domnii Țării Românești continuă să întrețină relații cu românii din Timoc, construind mănăstiri (regiunea se află sub ascultarea episcopului de Râmnic), luptând cu turcii și intrând în balade bulgărești și sârbești descoperite în sute de variante.

Cea mai veche biserică din Aria Balcanică ctitorită de Voevodul «Radule Vlah» (1450) (Vlaška Crkva)

Carageorge și Miloș Obrenovici, creatorii statului modern sârb (mai întai în limitele Pașalacului de Belgrad) se lupta să acapereze regiunea care, spunea cel din urmă, „pentru legăturile noastre cu Rusia ne este tot așa de folositoare ca pâinea vieții”. Pentru că se opuneau revoltei antiotomane a sârbilor, Carageorge rade de pe fața pământului 13 sate românești. La 1833 Obrenovici vine cu armata și forțează Imperiul Otoman să recunoască dominația sârbă în regiune, după cum Rusia și Austria siliseră la același lucru pe turci, pe cale diplomatică, prin Tratatul de la Adrianopol din 1829. Este „cea mai revoltatoare încălcare a dreptului național în Peninsula Balcanică”, scrie N. A. Constantinescu, care încheie volumul cu „Drepturile imprescriptibile ale României la anexarea Daciei Ripensis„. Așa au numit românii regiunea după retragerea aureliană în sudul Dunării. Anexarea nu a mai avut loc.

Dragoș Moraru

Foto: Înfrângerea de la Nicopole