Din punct de vedere militar, Europa Evului Mediu a fost dominată de Țările Române (1)

Dec 02, 2015

Oricât de hazardat le-ar putea părea unora, Europa secolelor XIV și XV a fost dominată, din punct de vedere militar, de micile formațiuni statale românești care s-au opus cu succes celei mai mari forțe a vremii, temutul Imperiu Otoman.

Această afirmație poate fi susținută prin cel puțin două exemple de notorietate europeană: marele sultan Mahomed al II-lea Cuceritorul (Faith), învingătorul Constantinopolului, a suferit cele mai mari înfrângeri din viața sa de la doi voievozi români: de la Vlad Țepeș, în iunie 1462, pe drumul dintre Nicopole și București, și de la Ștefan cel Mare, în ianuarie 1475, la Podul Înalt (Vaslui).

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra forței militare românești trebuie să facem o scurtă comparație între proporția de forțe întâlnită între „marile“ bătălii ale Europei Apusene și confruntările militare ale voievodatelor românești. Faimosul Război de o sută de ani, bătăliile de la Azincourt, Formigny, Castillon sunt confruntări între oști care numărau maximum 10.000-20.000 de soldați, ultimele chiar mai puțin de 5.000. În faimoasa bătălie de la Tannenberg, când este stopată înaintarea cavalerilor teutoni spre răsărit, s-au confruntat corpuri de armată de 10.000, respectiv 16.000 soldați.

În perioada Războiului celor Două Roze, efectivele sunt de-a dreptul derizorii, de obicei sub 5.000 de ostași. În celebra bătălie de la Rimini din 1469, când Federico da Urbino înfrânge armata papală, au murit… 100 de oameni și au fost răniți circa 3.000. Totuși, cronicile contemporane numesc această luptă „bătălia cumplită“. Cele mai mari încleștări din aceste secole par a fi luptele între principii elvețieni și regele Carol cel Curajos. Trupele de soldați implicate în luptele de la Granson și Morat se ridică la un maximum de 20.000 de indivizi.

Bătălia de la Azincourt

Arta și gândirea militară în Europa apuseană de atunci erau eminamente rudimentare. Se poate vorbi chiar de o decădere, comparativ cu geniul militar-tactic al armatelor Romei care au precedat regatele din regiune. Progresele în domeniu ale Europei de Vest se înregistrează mult mai târziu, impulsionate fiind de folosirea tot mai frecventă a armelor de foc și a prafului de pușcă. În răsăritul Europei, lucrurile stăteau cu totul altfel. Țaratele și cnezatele rusești nu reprezentau (încă) o forță militară, regatul polon era tributar manevrelor și conceptelor militare apusene (de exemplu, impasul polon de la Marienburg și apariția providențială a trupelor moldovenești care au întors rezultatul luptei).

La fel, nici ungurii nu au strălucit prea mult pe câmpul de luptă. Bulgarii, sârbii și bizantinii au căzut după o dârză, dar tristă rezistență, în fața forței Semilunei. Românul Iancu de Hunedoara lupta ca un leu contra turcilor între anii 1444-1447, dar spre final este înfrânt de aceștia. Singurii care s-au adaptat cu succes și au pus la punct tactici revoluționare alături de manevre eficiente au fost voievodatele românești ale Moldovei și Țării Românești. Conduse de voievozi realiști și inspirați precum Mircea cel Bătrân, Vlad Țepes și marele Ștefan, valahii au fost singurii europeni care au ținut la respect pe otomani.

Marele sultan Mahomed al II-lea Cuceritorul (Faith), învingătorul Constantinopolului

La jumătatea veacului al XV-lea, turcii erau la apogeu. Conduși de cumplitul Mahomed al II-lea Fatih (Cuceritorul), otomanii cuceriseră Bizanțul, precum și o bună parte a Europei de răsărit. În drumul lor spre Apus nu le mai stăteau în cale decât Țara Românească și Moldova.

În 1459 Vlad Țepeș, domnitorul Țării Românești, a refuzat să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenței unui proiect de cruciadă impotriva otomanilor, susținută de Papă și în care regele Ungariei, Matei Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal (acesta chiar a primit de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni și 10 nave de război).

În acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Mai mult, aceștia vor încerca prin intermediul lui Hamza pașa, beiul de Nicopole, și al diacului sultanului, Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleșug. Fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor și pedepsiți cei doi (au fost trași în țeapă împreună cu toți soldații turci care-i însoțeau). Apoi, profitând de obiceiul turcilor de a nu duce războaie iarna, Vlad Țepeș organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462. Voievodul trece prin foc, sabie şi mai ales teapă, tot malul stâng al Dunării, de la Zimnicea până în Deltă.

Cronicarii de curte ai lui Vlad notează, cu sfinţenie şi frica, recordurile personale ale domnitorului: la Obluciția şi Nevoselo 1350 turci traşi în ţeapă, la Dârstor, Cartal şi Dripotrom 6840, la Turtucaia 630, la Giurgiu 6414, la Rahova 1460, la Novigrad şi Șistov 749, iar laMaroțiu doar 210 de turci de ambele sexe şi toate vârstele. Începutul era cum nu se putea mai bun. Groaza turcilor ajunsese atât de mare încât paşalele şi dregătorii din Rumelia se întreceau în a mitui vizirii de la Stambul, în speranţa ocupării unui post similar în Anatolia sau Armenia, doar-doar vor reuşi să scape de înfricoşata vecinătate a omului cu țepe.

Furia lui Mahomed nu întârzie să se arate. Într-un acces de groază amestecată cu furie neputincioasă, suveranul turc ordonă strângerea celei mai mari armate musulmane de până atunci. Pentru a-şi îmbărbăta încercaţii ieniceri care începuseră să simtă ameninţarea vârfului ascuţit al țepei, sultanul se decinde să părăsească Stambulul şi să conducă personal campania de pedepsire şi lichidare a curajosului voievod. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriașe, a pornit spre Valahia. Ordia cea grozavă număra, conform cronicarului bizantin, Laonic Chalcocondil (cca 1423- cca 1490), un număr de 250.000 de războinici (numai corpul de elită al ienicerilor număra 25.000 de luptători), plus 175 de nave de război care s-au îndreptat spre Dunăre, cu scopul de a cuceri Chilia. Efectivele domnului valah nu depășeau, după estimările lui Balbi, ambasadorul veneţian la Stambul, 30.000 de oșteni.

Deși Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetății Turnu, aceștia, la adăpostul nopții, reușesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgoviște. În aceste condiții, Țepeș va aplica tactica hărțuirii: pustiirea pământului – mai ales drumul spre Târgoviște – , otrăvirea fântânilor, atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. Apogeul conflictului se petrece în noaptea 17-18 iunie 1462, undeva la mijlocul drumului dintre Nicolope şi Bucureşti. Atunci, într-o demonstraţie de curaj unică în istoria omenirii (niciun alt lider militar, înainte sau după el, nu a atacat o tabără duşmană din interior), Vlad Ţepeş şi cei mai buni oșteni se îmbracă în straie turceşti şi se infiltrează între otomani. Ţinta sa era cortul sultanului. În plină noapte, şocaţi şi buimaci, corpul spahiilor din Anatolia este măcelărit de valahi, marii viziri Mahmud şi Isac fiind ucişi în luptă.

Confuzia, dezordinea îşi spun cuvântul şi turcii nu se mai deosebesc unul de altul şi se măcelăresc de-avalma. Din nefericire, sultanul turc nu dormea în cortul cel mare, valahii în frunte cu Ţepeş scăpând ocazia de a-l ucide pe Mahomed Fatih. Precauţi şi disciplinaţi, ostenii lui Vlad se retrag în viteză. Dimineaţa avea să arate proporţiile dezastrului. Imensa armată era în agonie. Vlad continuă să hărțuiască armata turcă. În lupta finală de la Chilia, domnitorul cu țeapa zdrobeşte un întreg corp de armată turc, pierderile otomanilor ajungând la 50.000 de oameni. În fruntea unei armate distruse, în rândurile căreia foamea, setea şi bolile îşi luau tribut din ce în ce mai mare, sultanul hotărăşte să-şi salveze oștenii rămaşi, retrăgându-se pe Dunăre din oraşul Brăila. Acoperit de ruşine, cu o armată bolnavă şi înjumătăţită, Mahomed se întoarce în Adrianopol. Pentru a ascunde înfrângerea, cronicile albaneze afirmau că sultanul a ordonat manifestări de veselie şi petreceri, pentru ca supuşii săi să creadă că s-a întors victorios. Minciuna nu durează însă mult. În scurt timp Mahomed e nevoit să părăsească oraşul în grabă, din cauza protestelor şi ocărilor primite.

Compilație de texte realizată de Miron Manega