Din punct de vedere militar, Europa Evului Mediu a fost dominată de Țările Române (2)

Dec 03, 2015

Oricât de hazardat le-ar putea părea unora, Europa secolelor XIV și XV a fost dominată, din punct de vedere militar, de micile formațiuni statale românești care s-au opus cu succes celei mai mari forțe a vremii, temutul Imperiu Otoman.

Se pare că lecția primită de la Vlad Țepeș  nu i-a fost suficientă lui Mahomed Cuceritorul. Trebuia să mai primească una, de la vărul acestuia, Ștefan cel Mare, voievodul Moldovei. Aceasta avea să se întâmple peste aproape 13 ani, pe 10 ianuarie 1475. Cuceritorul Bizanțului vedea în Moldova principalul obstacol în invadarea Europei. În plus, ocuparea Moldovei permitea turcilor supunerea definitivă a Hoardei de Aur, în parallel cu consolidarea unei viitoare alianțe cu tătarii, care i-ar fi ajutat pe otomani în baza religiei comune. Nu în ultimul rând, sultanul vedea în bogatul voievodat românesc, o bază de operațiuni militare, un izvor de resurse economice și de luptători valoroși care puteau fi angajați ca mercenari de partea Semilunei. Un alt aspect politico-strategic care îl deranja la culme pe Mahomed, era încercarea continuă a lui Ștefan cel Mare de a sustrage Țara Românească de sub autoritatea Porții.

Ștefan încerca, de fapt, o unitate a țărilor române. Toți acești factori la care se adaugă refuzul marelui domnitor de a închina țara turcilor sau de a le plăti tribut, alimentează furia lui Mahomed. El, cuceritorul Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducătorul unei țări mici situată la marginea Imperiului. Într-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca insolența lui Ștefan să fie pedepsită cât mai repede posibil, iar Moldova cea rebelă să ajungă pașalâc. În acest scop, Mahomed trimite împotriva moldovenilor cele mai bune oști ale Imperiului. Temutele și încercatele trupe otomane călite în luptele cu durii albanezi ai lui Skanderbeg și comandate de eunucul Soliman Pașa, primesc ordinul să abandoneze pe moment asediul Krujei pentru a ataca „Kara Bogdania“ (cum numeau turcii Moldova). Lor li se alătură oastea Rumeliei, plus corpul personal de ieniceri de elită al sultanului, la care se adaugă un eșantion de 12.000 de valahi din Țara Românească trimis de turci să lupte contra voii lor cu frații moldoveni. Conform tuturor izvoarelor vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Veneția, corpul expediționar turcesc număra circa 120.000 de războnici, cărora li se adăugau alte zeci de mii de auxiliari.

Vedem, aşadar, că Mahomed al II-lea nu a precupeţit niciun efort pentru a cuceri Moldova. Ameninţarea era deosebit de serioasă. Ştefan cel Mare, propulsat în rol de unic apărător al întregii creştinătăţi (Vlad Țepeș era închis de 11 ani la Vișegrad, arestat de fostul său aliat Matei Corvin) se vede nevoit să ceară ajutor militar la curţile Europei. Primeşte în schimb… laude şi încurajări! În faţa unui asemenea colos, Ştefan reuşeşte totuşi să strângă aproape 40.000 de oșteni moldoveni, cărora li se adaugă un contingent de secui de circa 5.000 de oameni.

În calea urgiei musulmane, Ştefan cel Mare opune eficienta tactică a pârjolirii pământurilor, retragerea populaţiei, otrăvirea fântânilor, astfel ca invadatorii să simtă colţii demoralizatori ai foamei, setei şi molimelor. Soliman Pașa vrea să termine treaba repede. Strateg iscusit, el îşi dă seama că un război de uzură nu i-ar aduce decât probleme. Turcul vrea o singură luptă în care să decidă soarta campaniei în favoarea sa. Convins că armata Semilunii va căuta orice prilej pentru a da încleştarea finală, Ştefan ordonă retragerea spre Vaslui. Acolo, alege o zonă strategică bună, situată într-un loc unde dealurile care înconjoară lunca Bârladului se apropiau între ele. Cum dealurile erau împădurite, turcii nu puteau să surprindă oastea Moldovei printr-un atac din flanc.

În zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomană zărea pentru prima dată oastea moldovenească printre aburii cețoși ai luncii Bârladului. Armata dușmană era deja slăbită de marșurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor și a odihnei. Cu câteva zile înainte de bătălie, vremea s-a încălzit, în consecință zăpezile începuseră să se topească transformând lunca într-o mlaștină vâscoasă. Conform cronicarului turc Kemal Pașa Zade, Ștefan a oprit înaintarea turcă trăgând în aceștia cu tunuri, bombarde și săgeți.

Prinși în valea înconjurată de păduri, otomanii nu se pot replia să înconjoare pozițiile moldovenești din cauza copacilor și a terenului mlăștinos. Lupta se transformă într-un conflict de uzură, din care moldovenii ies avantajați datorită pozițiilor mai bune. Același Kemal-Zade ne spune că în fața neputinței străpungerii liniilor moldovenești, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasă căpetenie otomană a organizat un „buluc“ compus din ieniceri de elită „pentru al căror suflet bătălia era o plăcere“, și s-a avântat în fruntea lor asupra moldovenilor. Manevra pare să fi reușit pe moment, ienicerii pătrunzând în rândurile moldovenilor.

Bătăla de la Podul Înalt

Lupta se transformă într-o încleștare cumplită. Cum orice bătălie are un moment critic, un punct de răscruce în care totul se poate răsturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul Înalt. Conștient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Ștefan cel Mare pregătește atacul final dublat de un șiretlic eficient. Pentru a-i deruta și mai rău pe turci, ordonă ca sătenii plasați pe dealurile din față să facă un zgomot cât mai mare din trâmbițe, tobe și buciume. Turcii crezând că vor fi atacați din flancul stâng, se regrupează și se pregătesc de apărare. Atunci, Ștefan cu grosul armatei cade ca un fulger în spatele turcilor retezându-le orice eventuală retragere. Totul se transformă încet, încet într-o masă amorfă de ghioage, securi, coase, paloșe și lănci. Mândria sultanului este zdrobită fără drept de replică. Pierderile au fost uriașe.

Nicăieri vreo armată musulmană nu mai fusese decimată în asemenea hal. Chiar cronicile turce afirmă că atunci au fost tăiați 40.000 de ieniceri și spahii, o sumă enormă pentru oamenii acelor timpuri. Șocul psihologic s-a transmis într-o clipită. Văzând ce soartă crudă-i macină pe cei mai buni războinici ai armatei, restul soldaților turci intrară în panică și au fugit.

Încercările lui Soliman de a organiza o rezistență au fost sortite eșecului. Cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Ștefan, scrie la rândul său: „Foarte puțini turci și-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci, mulți s-au înecat în apa Siretului, chiar și aceia care au scăpat și au ajuns până la Dunăre, au fost uciși acolo de moldoveni care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați“. Văzând ce soartă crudă-i macină pe cei mai buni războinici ai armatei, restul soldaţilor turci intră în panică şi fug dezordonat. Încercările lui Soliman de a organiza o rezistenţă sunt sortite eşecului. Nimeni nu mai asculta de nimeni. „Niciodată o oaste turcească n-a mai suferit o astfel de infangere”, bocea într-o cronică mama sultanului Mahomed Fatih. În timp ce cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Ştefan, scrie la rândul său: „Foarte puţini turci şi-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci, mulţi s-au înecat în apa Siretului, chiar şi aceia care au scăpat şi au ajuns până la Dunăre, au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi”. Cronica lui Kemal-Pașa-Zade este încă mai sumbră, turcul scriind despre trista soartă a turcilor după încheierea bătăliei.

Aflăm aşadar, că otomanii au pierdut un număr de 40 de stindarde de luptă, un număr record în istoria Turciei. Ştefan cel Mare a tras în ţeapă toţi prizonierii turci, în afară de câteva paşale. Pentru a scăpa de numărul imens de cadavre turceşti care, dacă s-ar fi descompus odată cu venirea primăverii, ar fi dezlănţuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordonă strângerea hoiturilor otomane în movile după care li s-a dat foc…

Victoria zdrobitoare are reverberații în întreaga lume. Cei mai fericiți au fost creștinii sârbi, bulgari, greci și armeni, care gemeau sub asuprirea turcilor. Ștefan primește laude și aprecieri din Persia până la Papă Sixtus al IV-lea, care trece peste deosebirile de rit religios și îl numește „Atletul lui Hristos“. Cronicile se întrec între ele în laude și mulțumiri la adresa domnitorului. Așa ne-a fost dat și nouă, românilor, să scriem o pagină importantă din Istoria Lumii și Europei!

Compilație de texte realizată de Miron Manega

Foto: Bătălia de la Vaslui: cea mai mare înfrângere din istoria Islamului