Ce însemnau pentru strămoşii noştri Maris, Alutus, Danubius…

Jan 31, 2016

Limba română cuprinde numeroase toponime cu origini traco – dacice, potrivit unor istorici şi lingvişti de renume. Cuvinte ca Argeş, Cerna, Criş, Motru, Mureş, Nistru, Olt, Prut, Siret, Someş, Timiş se află printre zecile de nume proprii cunoscute în variante asemănătoare, încă din Antichitate.

Fondul limbii române cuprinde numeroase toponime cu origine dacică, pe lângă cele peste 200 de cuvinte arhaice şi nume de plante medicinale a căror etimologie le-a fost atribuită strămoşilor noştri. A fost concluzia unor istorici şi folologi de renume ca Ariton Vraciu, Ion I. Russu sau Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Printre numele proprii păstrate de la daci, potrivit istoricilor, se află următoarele: Alutus, Aloutas – Olt, Amutrion, Amutria – Motru, Argessos, Ordessos – Argeş, Crisus – Criş, Hyerassus, Tiarantos, Gerasus, Seratos – Siret, Istros, Donaris – Dunărea, Maris, Marisos – Mureş, [B]useos – Buzău, Naparis – Ialomiţa, Patissus, Pathissus, Tisia – Tisa, Pyretus, Pyretos, Pyresos, Porata – Prut, Rabon – Jiu, Samus – Someş, Sargetia – Strei, Tyras – Nistru, Tibisis – Timiş. Azizis, Acmonia, Acidava, Albac, Altinum, Ampelum, Bersovia (Berzobis), Degis — antroponim, Dicineus — antroponim, Decebalus—antroponim, Dierna, Dinogessia, Ditugentus — antroponim, Durpaneus — antroponim, Drobeta,— „Turnu Severin", Tapae, Tur(i)dava, Scorylo, Siosto, Potaissa, Sacidaba.

Filologul Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 – 1907) a oferit explicaţii pentru originea câtorva dintre toponimele cele mai cunoscute.

Oltul la Ucea de Jos

Râul Jiu lângă Craiova

Oltul - râul de aur

Oltul era cunoscut sub numele de Alutus, încă din secolul III î. Hr., scrie Bogdan Petriceicu Hasdeu. „Anteroman şi chiar antetracic, deoarece pe la anul 250 înainte de Crist, când citim deja pe Alutus în poetul roman Neviu, în munţii Ţărei Româneşti locuia încă neamul scitic al agatârşilor, dacii lui Berebist pătrunzând aci abia sub Cezar, să ne întrebăm acuma: ce însemnează cuvîntul Olt? Cel întîi cunoscut din toate metalele – zice un chimist – a fost aurul. La sciţi aurul chemându-se alt, acelaşi termen pentru acelaşi lucru cată să fi avut şi agatârşii. Iacă de unde provine anticul nume anteroman şi antedacic al porţiunii superioare a Oltului: Alutus.

Oltul fiind auros mai cu seamă în partea-i de sus, pe unde cară cu profuziune darurile metalice ale Carpaţilor, epitetul de „râu de aur” nu i se putea impune decât numai acolo de către agatârşi, pe când sciţii cei de pe câmpia României, tribul plugarilor, după Erodot, pe care partea de jos a acestui fluviu îi despărţea de Agatârşie, preferau a-l numi Maris „hotar”, deşi în dialectul lor, ca şi-n cel agatârşic, aurul se chema de asemenea alt”, afirma Bogdan Petriceicu Haşdeu, în volumul Etymologicum Magnum Romaniae.

Jiu însemna pârâu

Potrivit filologului Bogdan P. Hasdeu, cuvântele Jiu şi Jelţ însemnau pârâu. „Jelţ, această caracteristică denumire curat olteană a păraielor, pe care în deşert o veţi căuta în restul Munteniei, în Ardeal sau în Moldova, ne oferă o formă modernizată a cuvântului. Nu mai departe decît în secolul XVI se zicea încă jilţ, pe când tot atunci Jiul se chema Jil. Astfel vorba dacică sil, devenită jil printr-o lege de preferinţă a fonetismului român, trăieşte până-n momentul de faţă în Oltenia, şi-apoi numai acolo, în deminutivul jilţ, contras din jiluţ”, afirma Bogdan Petriceicu Haşdeu.

Gilortul – râul voinic

Gilort, numele purtat de un râu care străbate vestul Olteniei provine din Antichitate şi însemna un râu voinic sau bogat. „Ca şi Jîl, acest misterios ort poate fi descoperit numai într-un strat lingvistic anterior pe teritoriul nostru cuceririi romane. Din fericire, graiul român a conservat în adevăr o vorbă, o vorbă mai rămasă astăzi în cânturile poporane cele mai arhaice, care poate să ne conducă la o serioasă soluţiune. Vorba în chestiune este: „ortoman”, al căriui înţeles apare foarte limpede în următorul pasagiu al baladei Mioară: „Şi se sfătuiră Pe l-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel moldovean, Că-i mai ortoman, Şi-are oi mai multe, Multe şi cornute, Şi cai învăţaţi, Şi cîni mai bărbaţi…”, scria lingvistul.

Dunărea

Dunărea purtătoare de nori

În Antichitate, Dunărea avea mai multe nume: Istros, Istru, Hister, Danaistru, în scrierile greceşti şi Danubius în cele latino-romane. Bogdan Petriceicu Hasdeu afirma că pentru strămoşii noştri numele fluviului însemna râul purtător de nori. „Samonicus, scriitor roman cu un secol posterior lui Traian şi carele poseda pe atunci o bibliotecă de 60.000 volume, încât avea la dispoziţiune mai tot ce se va fi scris vreodată pînă la dânsul, zice că traciceşte Danubius înseamnă „purtător de nori”. La albanezi norul se cheamă re.

În toate limbele indo-europene radicala da exprimă ideea de a da, de unde o formă participială dan sau dana. Dana-re „dînd nori”', iacă dară numele tracic din care românul a făcut Dunăre şi pe care Samonicus l-a tradus cu atât mai corect prin „purtător de nori”. Dunărea din vechimea cea mai cănuntă a purtat două numi: Ister de la gură până la Olt, adică în regiunea câmpeană, şi Danubius de la Olt în sus, unde-şi sparge lângă Orşova un drum între Balcan şi Carpaţi”, afirma Hasdeu.

Cerna

Cerna – râul nenorocit

Numele Cernei provine din dacicul Dierna sau Diorna, afirma Hasdeu. „El s-a putut metamorfoza în Czerna abia între anii 1000 - 1300, după ce se introdusese la străbunii noştri abecedarul şi liturgia lui Ciril. Tot atunci şi tot în Oltenia cată să se fi prefăcut din Zărnă în Czerna o altă apă cu mult mai voluminoasă, deşi mai puţin celebră, anume râul Cerna. Să se observe că dacicul diorna s-a păstrat nu numai la români în zîrnă, dar şi la albanezi în cuvîntul diore, sărac, nenorocit, propriamente negru, printr-o asociaţiune de idei între nefericire şi întunecare. Albanezul diore, mai corect diorre, probează că termenul diorna a fost nu numai dacic, ci comun tuturor popoarelor de viţă tracică”, afirma Hasdeu.

Mureş era cunoscut în Antichitate sub numele Maris şi ar fi însemnat hotar, în limba scitică, potrivit istoricului Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Numele Sarmizegetusei a apărut în antichitate în variantele Zarmizeghéthousa, Sarmireg, Sarmizge, Zarmitz, Sarmazege, Sarmizege etc. Potrivit lingviştilor, toponimul ar putea fi unul dacic, dar a fost păstrat doar în variate forme fonetice ale limbilor greacă şi latină. Potrivit istoricilor, numele este compus din două părţi zermi (stâncă, înălţime) şi zeget (palisadă, cetate), iar între date sunt „cetatea de pe stâncă”, „Cetatea înaltă”, „Cetate de palisade”. Istoricul Vasile Pârvan arăta că numele aşezării indica sacralitatea acesteia, faptul că Sarmizegetusa era o cetate a regilor.

Daniel Guță

Foto: Valea Mureșului