Ce înseamnă să fii bătrân?

May 24, 2016

Ce înseamnă să fii bătrân? Când eşti bătrân, de fapt? Sfântul Augustin spune că sunt şase vârste şi că vârsta bătrâneţii e a şasea şi e cea mai lungă, între 60 şi 120 de ani. E cât toate celelalte la un loc.

Acum 100 de ani nu erau atât de mulţi bătrâni, speranţa de viaţă era mai mică şi populaţia lumii nu avea un procent semnificativ de bătrâni. S-au făcut unele statistici. În 1950, în Franţa, erau aproximativ 200 de centenari; în 1990, erau 4000; se preconizează că în 2050 vor fi 150.000 de centenari. În acest număr în creştere de bătrâni, majoritatea o constituie doamnele. Sunt de patru ori mai multe centenare decât centenari. Se cercetează încă de unde vine această diferenţă, dar ea pare un fapt atestat: femeile îmbătrânesc mai consecvent şi mai durabil decât unii bărbaţi. Pe de altă parte, trebuie să ne obişnuim cu gândul că bătrâneţea e inevitabilă, că din clipa în care ne naştem începem să acumulăm procente de bătrâneţe, consemnează acum.tv.

Unul e şansa de a fi bunic, pentru că atunci când eşti tată, ai o relaţie tensionată cu copiii tăi, îi urmăreşti, îi pedepseşti, îi promovezi, eşti îngrijorat, te ocupi, însă când eşti bunic, iubirea ta este gratuită, nu mai vrei nimic de la ei, îi laşi în pace, iar ei, datorită acestui fapt, tind să te iubească foarte mult. Dar – mai este un avantaj: când te plictiseşti într-o societate, când un program ţi se pare prea încărcat, poţi să faci pe senilul şi imediat eşti scuzat. Poţi să spui prostii, nu te judecă nimeni, poţi să te pătezi pe cravată, nu se supără nimeni, capeţi libertăţi pe care nu le aveai înainte.

Cât priveşte creativitatea, Tizian – care a murit de ciumă, nu de altceva – a pictat dezlănţuit după 70 de ani, până când a murit. Picasso a fost mai activ ca niciodată după 80 de ani. Iar exemplele se pot înmulţi. Nu trebuie, aşadar, să disperăm dacă avansăm în vârstă; dacă ne pierdem productivitatea, altele sunt, de obicei, motivele – nu vârsta. (…)

Ce înseamnă să fii bătrân? Când eşti bătrân, de fapt? Sfântul Augustin spune că sunt şase vârste şi că vârsta bătrâneţii e a şasea şi e cea mai lungă, între 60 şi 120 de ani. E cât toate celelalte la un loc. Isidor din Sevilla spune că tinereţea e până la 50 – ceea ce e foarte încurajator –, maturitatea e până la 70, iar bătrâneţea e de la 70 de ani în sus. Cât despre Origen, el spune că, în Scriptură, vârsta nu e cuplată cu ideea de înţelepciune. Nu bătrânii longevivi sunt neapărat cei valorificaţi drept înţelepţi, ci doar cei puţini cărora li se spune, ca în cazul lui Avraam, „cei plini de zile“.

Cicero spune că, în general, bătrîneţea e socotită odiosă pentru patru motive. Primul este că trebuie să te retragi din viaţa activă. Retragerea e, totuși, o şansă, pentru că poţi să te dedici integral vieţii contemplative, adică vieţii de reflecţie, de analiză şi de înţelegere pe care n-ai putut s-o practici câtă vreme erai angajat zi de zi în viaţa cetăţii sau în viaţa ta profesională.

Al doilea lucru: şubrezirea corpului. Nu putem să fim atât de optimişti încât să spunem că bătrâneţea e scutită de neplăceri. Adevărul e că sunt foarte multe neplăceri. Şi că n-ai cum să nu te plângi din ce în ce mai des. Exerciţiul lamentaţiei devine o ocupaţie zilnică. Te plângi că nu mai ai puterea tinereţii, că nu mai ai memoria de altădată etc. Însă câtă putere vrei? În orice caz, e un pasaj foarte frumos în Iliada în care se spune că ar fi mai multă nevoie la Troia de zece Nestori decât de un Ajax, adică mai multă nevoie de zece înţelepţi, decât de un mare combatant. Depinde ce înţelegem prin „putere“, depinde de funcţionalitatea ei, depinde de modul cum o folosim.

Al treilea necaz: declinul plăcerilor senzuale. Cicero ne reaminteşte că toată viaţa noastră ni s-a spus, de către cei mai vârstă, de către profesori şi maeştri, că e bine să ne controlăm senzualitatea, că e bine să ne purtăm atent cu această ispită, care e atât de atrăgătoare şi atât de riscantă. De obicei, nu reuşim. Ei bine, la bătrâneţe căpătăm pe gratis ce n-am obţinut prin efort la tinereţe. Să zicem mersi că, fără nici un fel de bătaie de cap, suntem în sfârşit în situaţia de a deţine virtutea.

În sfârşit, a patra problemă legată de bătrâneţe e că se simte pe aproape moartea. Cicero se străduieşte să ne vindece de această spaimă. Replica lui Constantin Noica la acest subiect era: „E foarte curios. Se moare de milioane de ani şi lumea nu s-a învăţat cu asta.“ Cicero spune că sunt, în fond, două variante: dacă sufletul nostru, după moarte, devine neant, atunci problema morţii e neglijabilă, nu contează, nu poţi să te lamentezi că devii echivalent cu un zero glorios. Dacă nu e aşa, atunci probabil că moartea e dezirabilă pentru că sufletul scapă, prin ea, de una dintre marile piedici când e vorba de gândire, înţelegere, cunoaştere: scapă de corp.

Dacă sufletul poate gândi în limitele corpului, cu această povară asupra lui, cu atât mai mult va putea gândi când va fi liber de această povară. În consecinţă, sufletul nu are decât de câştigat. Cicero mai spune un lucru supărător de adevărat: ideea că moartea se cuplează strict la bătrâneţe e un exces. Când moare un bătrân, spune el, ai sentimentul unei flăcări care se stinge de la sine, fără violenţă, fără intervenţii brutale din afară. Dramatică e moartea tinerilor. Când moare un tânăr, ai senzaţia unei flăcări peste care cade un torent. Şi, de fapt, se moare la toate vârstele. Ideea că nu se moare decât la bătrîneţe este o legendă, iar moartea la alte vârste decât la bătrîneţe este infinit mai dramatică, mai supărătoare, mai greu de explicat decât moartea unui bătrân care, în fond, e la un sfârşit de ciclu, la un sfârşit de recoltă şi nu se poate aştepta să rămână pe scenă la nesfârşit.