Familia Hasdeu şi legătura lor cu lumea de dincolo (1)

Jun 10, 2016

Bogdan Petriceicu Hasdeu este unul dintre marii cărturarii care fac cinste culturii româneşti, o personalitate unică, pluridisciplinară, un om erudit pentru care cunoaşterea nu era decât o mare adâncă în care se îmbăia cu plăcere. Noi, cei de astăzi, îl cunoaştem din lucrările sale sau din biografiile mai mult sau mai puţin romanţate ale altor autori. Printre contemporanii săi, însă, Hasdeu era un mare om de cultură, dar până la urmă, un om. Credinţa i-a fost greu pusă la încercare atunci când Dumnezeu i-a luat averea sa cea mai de preţ: viaţă fiicei sale, Iulia.

Cei ce au împărtăşit durerea familiei care nu şi-a mai revenit niciodată după această pierdere, susţin că dacă Iulia Hasdeu ar fi avut o existenţă mai lungă, geniul ei nu ar fi cunoscut precedent în limba română, întrecându-l chiar şi pe cel al lui Eminescu. Dacă lucrurile ar fi stat aşa sau nu, nimeni nu o poate spune. Cultura română a fost văduvită, pe nedrept, de unul dintre cei mai frumoşi muguri ai săi, chiar înainte ca acesta să înflorească, consemnează romania-misterioasa.blogspot.rs.

Deschiderile culturale ale lui Hasdeu au explorat spaţii vaste, de la filozofie, istorie, lingvistică, până la spiritism. Atracţia pentru ceea ce se află dincolo de noi şi de existenţa noastră lumească a existat dinaintea decesului fiicei sale, însă dorinţa de a o avea tot timpul alături, chiar dacă numai spiritual, a făcut ca aceste experienţe să se transforme în adevărate şedinţe de spiritism. Dar, mai întâi, să vedem cum a început totul…

Bogdan Petriceicu Hasdeu

Hasdeu, un spirit justiţiar şi critic la adresa celor care prin intermediul acţiunilor lor, mai cu seama politice, dăunau intereselor naţionale, publică şi pamflete dure la adresa oamenilor politici ai vremii, aruncând vorbe ironice al căror ecou s-a făcut resimţit chiar şi mai departe de clasa politică, pătrunzând până în cercurile intelectuale în care acesta activă. Prin urmare, în anul 1869, când Hasdeu şi-a depus candidatura la Academie a fost pus în faţa unui refuz prea dur, poate, pentru un om de cultură consacrat. Lovitura a fost însă mai uşor de suportat, de vreme ce acasă îl aştepta cea mai dulce dintre alinări. Naşterea unicei fiice a familei Hasdeu a fost un motiv de bucurie, care i-a ţinut pe cei din familie într-o stare de exaltare continuă timp de mai multe luni. În fapt, această bucurie nu s-a diminuat deloc timp de 19 ani. În timpul scurtei sale vieţi, Iulia a fost mai întâi mândria familiei şi apoi, mândria intelectualităţii româneşti.

Iulia Hasdeu la doi ani

La doi ani buchisea deja literele şi învăţa limba franceză, la patru ani scria, iar un an mai târziu compune deja primele poezii. După ce învăţătorii şi-au dat seama că fetiţa este mult deasupra colegilor ei în ceea ce priveşte cunoştinţele, au făcut o excepţie (în acea vreme, nu exista procedura de a absolvi mai multe clase deodată) şi au lăsat-o pe micuţa Iulie să îşi susţină examenele de absolvire ale cursului primar. La această dată, avea doar opt ani, iar mirarea dascălilor ei era întreţinută şi de faptul că fizionomia nu-i reflecta nicidecum vârstă, ajutând-o să pară şi mai mică decât era în realitate.

Între timp, învăţa şi limba engleză până la stăpânirea ei la acelaşi nivel cu franceza. De altfel, aceasta din urmă a rămas limba ei de suflet, preferată în redactarea scrisorilor către tatăl ei, dar mai ales în compunerea operei sale poetice. Mama sa îi împărtăşeşte noţiunile de bază ale limbii germane, iar aprofundarea continuă sub supravegherea unei profesoare. La vârsta de 11 ani absolvea gimnaziul Sf. Sava şi apoi termină Conservatorul, secţia de canto şi pian. La numai 16 ani, în 1886, se înscrie la Sorbona, devenind astfel, prima femeie din România care a studiat în această prestigioasă universitate. Grandoarea acestui loc nu este de natură să o sperie. În ciuda vârstei fragede, Iulia reuşeşte să îşi uimească profesorii.

Doi ani mai târziu apar primele semne ale tuberculozei, boala pe care Iulia se hotărăşte să o înfrunte, scriindu-i tatălui ei într-o epistolă că este hotărâtă să îşi susţină lucrarea de doctorat, al cărei subiect şi-l alese deja. Numai agravarea stării ei de sănătate a fost de natură să o înduplece să părăsească Parisul pentru Italia şi Elveţia, locuri însorite, mai prietenoase cu plămânii ei deja afectaţi. În ciuda tratamentelor primite de la medicii străini prestigioşi, starea tinerei paciente se degrada văzând cu ochii. În vara anului 1888, tatăl îngrijorat o aduce la Bucureşti. Spre disperarea celui care era numit "bătrânul Hasdeu" (deşi avea numai 50 de ani în momentul pierederii fiicei sale), nici tratamentele şi nici aerul curat de la Agapia nu au mai fost de nici un folos. Până în ultima clipă, bătrânul cărturar Hasdeu a sperat într-o minune. Un miracol ce nu avea să mai vină niciodată…

Hasdeu nu s-a resemnat niciodată cu pierderea celei mai dragi fiinţe. Decedaţii din familia sa (părinţii, fiica şi apoi soţia) i-au schimbat ireversibil modul de abordare al vieţii şi mai ales, a celor de după viaţa lumească, însă discernământul său a fost treaz până în ultima sa clipă. În prologul pe care l-a scris pentru lucrarea sa, "Sic cogito", Hasdeu se confesează:

"Trecuseră şase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seară umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însă un aparat telegrafic. Deodată mâna mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede:

"Je suis heureuse; je t'aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu" - (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns. Iulia Hasdeu)

Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele. Ce să fie? O va spune această carte."

După ce a primit mesajul fiicei sale într-un mod atât de neaşteptat, Hasdeu era convins că a găsit calea ideală de a-şi ţine fiica aproape de sufletul său, bucurându-se de sfaturile preţioase ale acesteia şi procedând întotdeauna aşa cum îi indica aceasta. Nu este un secret că atât cavoul Iuliei de la cimitirul Bellu, cât şi casa de la Câmpina, au fost construite după directivele riguroase ale spiritului acesteia. În sprijinul acestei afirmaţii, susţinută întotdeauna de Hasdeu şi de apropiaţii săi artişti şi intelectuali care au participat la ridicarea acestor două mausolee închinate Iuliei, vin şi numeroasele simboluri care se regăsesc în ambele locuri.

Cavoul Iuliei Hasdeu

Hasdeu numea locul de veci al fiicei sale "Micul Templu", iar în acea vreme nu exista nimic care să îl contrazică. Imaginea actuală a cavoului mai păstrează doar o amintire a măreţiei acestuia de început. La intrare, pe frontispiciu sunt scrise cuvintele: "Trecători, priviţi d-asupra; cugetători căutaţi în lăuntru: moartea dă viaţă".

Înăuntrul cavoului, nimic nu părea să sugereze celor care îl vizitau că se află într-un mormânt. Sentimentul general era de linişte, iar cei aflaţi acolo puteau simţi învăluirea înţelepciunii. O oglindă fixată pe boltă avea rolul de a potenţa vizualul către infinit. Pe lângă acestea se aflau candele, îngeri şi chipul Iuliei. Un altar găzduia bustul Iuliei, vase cu flori, obiecte simbolice şi două pietre de marmură ce purtau o încărcătură spirituală puternică.

În stânga stă scris: Legea religioasă: "Crede…Crede în Dumnezeu. Crede în nemurirea sufletului. Crede în darul comunicării cu cei duşi." Legea morală: "Iubeşte şi ajută… Iubeşte şi ajută neamul. Iubeşte şi ajută pe cine te ajută şi te iubeşte. Iubeşte şi ajută fără a precugeta la folosul tău."

În dreapta se află: Legea socială: "Nu necinsti… Nu necinsti pe tine însuţi, ca să te cinstească alţii. Nu necinsti pe alţii, ca să te cinstească pe tine însuţi. Nu necinsti munca, căci munca e viaţa". Legea filozofică: "Când atunci… Când faptul ştii, atunci adevărul ştii. Când nu vrei să crezi, atunci nu poţi să vezi. Când cauţi dovadă, atunci găseşti tăgadă".

Foto: Iulia Hasdeu