Deportarea bănățenilor în Bărăgan

Jun 25, 2016

În noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mişcare cea mai amplă și criminală acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în 1945, când peste 33.000 șvabi bănățeni (dintre cei peste 70.000 de deportați) au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945.

În perioada 1951-1956, cât a durat domiciliul forţat în Bărăgan, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii. 12.791 de familii, respectiv 40.320 de persoane, din 258 de localităţi situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan, scrie banatulazi.ro. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi duşi în Câmpia Bărăganului.

După un drum cu trenul, care a durat două săptămâni, au fost debarcaţi în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă aşezare omenească, şi li s-a ordonat să-şi ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul şi fiecare parcelă avea un ţăruş cu placa cu număr de casă.

Astfel, în vara şi toamna anului 1951, în regiunile Ialomiţa şi Galaţi, au luat fiinţă 18 localităţi noi (prevăzute în anexa H.C.M. nr. 337/1954), care erau, în ordine alfabetică: Brateş, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lăteşti, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viişoara şi Zagna (în raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti).

Deportările în Bărăgan au fost o acţiune de amploare de „dislocare” întreprinsă de regimul comunist din România, cu scopul de a reloca forţat în Campia Bărăganului populaţia care locuia pe o raza de aproximativ 25 km de graniţa cu Iugoslavia, din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, în urma conflictului izbucnit între Stalin şi liderul comunist de la Belgrad, Iosip Broz Tito.

Spaţiul de 25 km de-a lungul frontierei iugoslave se întindea între satele Beba Veche, din judeţul Timiş, şi Gruia, judeţul Mehedinţi, acoperind un număr de 203 localităţi. Au fost deportate şi persoane de pe insula Ada Kaleh.

În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, graniţa dintre cele două ţări a devenit o zona sensibilă pentru guvernul comunist de la Bucureşti. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc”. Urmând modelul sovietic, a fost emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parţial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne.

Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timişoara, „Igienizarea Banatului”. În primul rând, curăţarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând, se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comunişti. Au fost vizaţi marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriaşi, hangii sau deţinători de restaurante, refugiaţi basarabeni (2998 de familii, adică 8477 de persoane) sau macedoneni, foşti membri in forţele armate germane, cetăţeni străini, rude ale refugiaţilor, simpatizanţi ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialităţi demise, rude ale contra-revoluţionarilor şi toţi care i-au sprijinit, activişti politici şi pentru drepturile cetăţeneşti, foşti oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

Conform studiului „Deportaţii în Bărăgan 1951-1956”, au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel: 19.034 chiaburi şi cârciumari, 8.447 basarabeni, 3.557 macedonieni, 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului, 1.330 cetăţeni străini, 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate, 1.054 titoişti, 731 duşmani ai regimului socialist, 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră, 367 persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă, 341 criminali deţinuţi, 257 germani, 62 foşti moşieri şi industriaşi. Un HCM din 7 decembrie 1955 a dispus eliberarea şi întoarcerea deportaţilor.

Se presupune că acest  lucru s-ar fi datorat primirii României in ONU, Republica Populară Română fiind astfel obligată să respecte, cel puţin formal, drepturile omului. Cei mai mulţi deportaţi s-au intors în Banat în cursul anului 1956.