Scriitorul Cornel Cotuțiu impresionat de „viaţa românească” ce pulsează în Banatul Sârbesc

Jun 30, 2016

Despre Cornel Cotuţiu se spune că este genul de scriitor care jonglează fără a scăpa din mână literele între tradiţionalism şi modernism într-un atelier de creaţie pe a căror rafturi se află numele marilor scriitori ale tuturor timpurilor.

Se mai spune că „norocul lui Cornel Cotuţiu stă în darul său de observator”. Dar, spre a avea o imagine clară despre acest om minunat, iată câteva date generale.

Este născut pe data de 15 februarie 1945, la Beclean, jud. Bistriţa – Năsăud. Licenţiat în filologie (Cluj, 1971). Profesor de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Petru Rareş”. Cornel Cotuţiu este de altfel de-a lungul timpului redactor şef al unor publicaţii precum „Minerva” şi „Floare de colţ”. Debutează editorial cu volumul de nuvele „În căutarea altui final” în anul 1978. Rând pe rând se adaugă bibliotecii, care-i poartă numele, volumele de proză „Opt zile pentru totdeauna”, „Şarpele albastru”, „Ce rămâne”, „Spate în spate” şi cele de publicistică „Taifas în prugatoriu”, „Am fost pe lumea cealaltă”, „Cărăbuşii de sub pernă”, „Securea cu rotile”. A alcătuit antologiile „Nexus editorial al şcolilor din Beclean” şi „Saeculum – Dincolo de nostalgii”. Este redactor la revista de cultură „Mişcarea literară” ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

Pe parcursul acestor ani, a adunat în palmares numeroase recunoştinţe şi premii, dintre care desprindem: Premiul al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Tg. Mureş, 1995, pentru publicistică; Marele premiu la Concursul Naţionla de proză şi critică „Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2002; Ordinul „Meritul Cultural în grda de Cavaler”, Bucureşti, 2004. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1990.

Cornel Cotuţiu a avut prieljul să participe la câteva manifestări culturale, organizate de către românii „de peste...”, astfel că l-am rugat să ne explice punctele de suspensie din această constatare.

• Ele se referă la românii lăsaţi – la propriu, nu la figurat – „în suspensie”. Când mă gândesc la ei, când mă aflu printre ei, mi-e nesuferit să accept sintagme de genul: „românii de peste graniţă”, „de peste hotare”, „de la fruntariile ţării” ş.a.m.d. O şedere de câteva zile în Banatul Sârbesc mi-a întărit convingerea, mi-a confirmat îndreptăţirea unei stări de suflet şi spirit, când este vorba despre ei, cei „de peste...”. La Uzdin, Petrovasâla, printre românii din Zrenjanin, Novi Sad, la Coştei... m-am simţit ca „la noi”. O arbitrară linie statală, circumstanţial – tipografică, nu-mi dădea deloc impresia că mă aflam „în străinătate”, „la alţii”. Trebuie să vă mărturisesc că am trăit o mai cosistentă înţelegere a stării de „a fi acasă”, pentru ei, cei pe care i-am cunoscut în Basarabia, Gyula (Ungaria), Banatul Sârbesc, Cernăuţi şi cei de la Nord de Tisa. Cu toţii ne exprimăm sentimentul apartenenţei la „patria – mamă”.

Vizitând Serbia, a insistat neapărat să treacă prin capitala ei şi după cum ne-a menţionat, a văzut un Belgrad „rănit”...

• Da, am văzut un Belgrad rănit, adică „hrănit” de mângâierea armatei SUA. Clădiri în ruină, în plin centrul oraşului, pereţi străpunşi de ghiulele, faţade mânjite de funinginea incendiilor: De ce sunt lăsate aşa? Despre uluitoarea Cetate a Belgradului nu intenţionez să dau date, informaţii. Un reporter mediocru le poate lua de pe Internet, inclusiv ilustraţii, adaugă câteva epitete şi metafore şi mai-mai că-l crezi ce scrie. Nu e vorba de a mă feri de impresia de mediocritate, dar adesea fumuseţea vechimii istoriei e aşa de copleşitoare, încât îţi dai seama că, totuşi, uneori cuvintele sunt neputincioase sau palide în actul comunicării. Dincolo de faptul că n-am mai văzut o cetate aşa imensă; că am avut abia acum o idee, convingătoare, pentru mine însumi, despre ce înseamnă a trăi normal – în condiţii de evul mediu – între tunuri, ziduri, creneluri, armament, porţi, poduri, locuinţe, pieţe; că vestigiile trbuie tot timpul conservate şi nu lăsate de izbelişte; că n-am contemplat până acum, Dunărea călare pe ţeava unui tun uriaş – dincolo de toate acestea, sau şi datorita lor, am trăit starea de a fi „înăuntru”, în interior. O stare pentru câteva clipe – vie şi nu muzeală. Calea de reîntoarcere a fost rânduită în aşa fel – la dorinţa mea – să trecem prin Vladimirovaţ – Petrovasâla, pe la un mare român Traian Trifu Căta, vizita de la Coştei a însemnat reîntâlnirea cu poeta şi prozatoarea Mariana Startulat, binecunoscută şi la Bistriţa, iar la Uzdin l-am reîntâlnit pe prietenul nostru Vasila Barbu, datorita căruia am efectuat acestă vizită şi nu regret. Am rămas adânc impresionat de „viaţa românească” ce pulsează în Banatul Sârbesc.

Despre cartea „Veveriţa de pe Rue Noe” - Secvenţe dintr-o Canadă proprie, apărută la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj – Napoca,  pe care a oferit-o citiorilor, Cornel Cotuţiu spune:

• Cartea prezintă netrunchiat Canada văzută prin ochii unui bistriţean plecat în vizită la neamurile de pe tărâmul Făgăduinţei. O viziune proprie prin care am încercat să compar ţara nostră cu ţara „împrumutată” de atâţia români. E greu să explici străinilor „prin cuvinte româneşti” cum este jocul din curtea bunicilor, ce însemnă dorul de casă sau „Ce este o cloşcă”... Sunt bruşte terecerile de la monotonie la extaz, noroc cu lentoarea revenirii la normalitate; cea de aici, desigur, nu din Ţară.

Despre acest roman se spune că este un roman al închipuirii, care nu este nici fantastic, nici iniţiatic, nici realist şi nicidecum tezist – un roman în care închipuirea devine un refugiu, o conduită de protecţie, dar şi o formă de adaptare la o lume în continuă acceleraţie, dătătoare de vertijie... În universul domestic de pe Rue Noel, autorul redescoperă de fapt lumea de acasă pe care o poartă cu el oriunde ar pleca. Un set de valori, valabil aici şi acolo, îi eliberează pe autor şi pe cititor deopotrivă, de constrângerile geopolitice culturale. Iar în ceea ce priveşte titlul, ce este mai potrivit pentru a întrupa o gândire  atât de jucăuşă, decât o veveriţă, liberă să zboare oriunde, la Bistriţa, sau pe Rue Noel? Dar, să nu vă închipuiţi cumva că ea poate fi domesticită cu un con de brad, sau un pumn de alune! Dacă veţi fi oneşti, veveriţa va veni singură şi va sta în căsuţa pe care i-aţi imaginat-o. Iar dacă o să fim insistenţi, domnul Cornel Cotuţiu, va revenii cu siguranţă pe meleagurile noastre, la o „Întâlnire de Suflet”, prin care ne va oferi implivit, o lecţie de rezistenţă.

Mariana Stratulat