Brexit – puțină istorie

Jul 02, 2016

Povestea care se joacă în aceste zile nu a apărut, totuşi, peste noapte. Să recapitulăm puţin antecedentele “dosarului european” al Marii Britanii.

Inutil să dezvolt aici ce (şi cât de mult) a însemnat această ţară pentru istoria continentului nostru: de la oamenii săi politici până la comercianţii săi, de la savanţii săi şi până la corsarii săi, de la soldaţii şi amiralii săi până la The Beatles etc., britonii au fost mereu parte din sarea şi piperul European, scrie Adrian Cioroian pentru adevarul.ro.

Dar, mai înainte de orice, am face bine să reţinem că britanicii sunt, prin natura lor, foarte pragmatici (unii ar putea spune de-a dreptul egoişti) când e vorba despre interesele lor de stat. Relativa lor excentricitate geografică în raport cu Europa continentală i-a ajutat, cel mai adesea, să fie un spectator implicat: ei sunt un stat european, atunci când vor (şi când au apărat, în două războaie mondiale şi în Războiul Rece, echilibrul de putere din Europa şi independenţa Belgiei[1]!), dar totodată sunt pe departe ţara cea mai apropiată de S.U.A., cu care au o complicitate (în sens pozitiv) cu tradiţie şi care nu va dispărea prea curând (din fericire, cred eu).

Margaret Thatcher

Există, în paharul pragmatismului lor, şi o jumătate goală. Din păcate, în legătură cu zona noastră Est-europeană britanicii nu au fost, în istoria modernă (după Războiul Crimeei, de la mijlocul secolului al XIX-lea), foarte entuziaşti. România nu a fost vreodată, în istoria secolului al XX-lea, pe lista lor de priorităţi; singurele ţări din zona noastră extinsă care i-au interesat au fost Polonia (din motivul învecinării acesteia cu Germania) şi Grecia (pentru că, geopolitic vorbind, cine “controlează” Grecia controlează şi Mediterana orientală).

Istoria relaţiei dintre Marea Britanie şi UE s-a înscris oarecum în aceeaşi logică de come and go. Dorind să profite atât de relaţiile cu S.U.A. cât şi cu Europa Unită care se crea pe baze economice, guvernele britanice au dorit să adere la Comunitatea Economică Europeană (numele de atunci al UE) încă de la finele anilor ʼ50 – numai că, în acele condiţii, preşedintele francez Charles de Gaulle s-a opus constant (neconsiderându-i suficient de “europeni” şi, desigur, din interese privind supremaţia Franţei). Abia la finalul anilor ʼ60 preşedintele francez Georges Pompidou a schimbat politica faţă de Londra, astfel încât Marea Britanie a intrat în CEE în ianuarie 1973 (odată du Danemarca şi Irlanda), sub conducerea prim-ministrului conservator Edward Heath.

Atunci, conservatorii/dreapta erau mai pro-europeni, în timp ce laburiştii/stânga erau mai euro-sceptici (invers decât astăzi). Dar nici nu au apucat bine să intre că au şi organizat un prim referendum dacă să rămână sau nu în Europa Unită! În iunie 1975 britanicii s-au pronunţat pro-CEE, cu o majoritate de 66,9%. Aşadar, există un precedent. La mijlocul anilor ʼ80, climatul politic s-a acrit iarăşi. Conduşi de “doamna de fier” Margaret Thatcher (Partidul Conservator), britonii au ajuns la concluzia că ei dau mai mulţi bani Europei unite decât primesc ‒ iar brava prim-ministră a rostit câteva cuvinte pe care unii din tabăra pro-Brexit le mai folosesc şi azi: I want my money back! Conflictul dintre dna Thatcher şi preşedintele Comisiei Europene amintit mai sus, francezul J. Delors a fost unul deschis, astfel încât Marea Britanie a început să pună condiţii: Londra s-a declarat împotriva unei Europe ca “super-stat federal”, n-a fost deloc încântată de principiul liberei circulaţii a persoanelor, iar mai apoi, la începutul anilor ʼ90, a semnat tratatul de la Maastricht dar nu a aderat la moneda comună europeană.

După cum se ştie, Marea Britanie nu este nici în spaţiul Schengen (mai bine spus, nu vrea să intre). Ghidaţi de interesele lor, de care nu se dezic (de ce ar face-o, în definitiv?), britanicii au fost mereu nişte membri atipici ai UE – ceea ce le-a atras simpatia unora, dar şi antipatii la Bruxelles (şi nu numai). După criza Greciei de după 2010 şi faţă în faţă cu o Uniune Europeană în care Angela Merkel a părut a dicta regulile, Marea Britanie a ajuns iarăşi, graţie promisiunii premierului Cameron de care vorbeam, din nou la vot – în aceste zile.

Bruxelles

Este inutil, cred, să discutăm, dacă Britania are sau nu dreptate când vrea (prin unii dintre cetăţenii săi) să plece din UE. Nimeni dintre noi nu poate decide în locul britanicilor. Din punctul meu de vedere, Brexitul ar fi o greşeală: UE nu este nici pe departe perfectă, dar eu o văd ca pe un proces în construcţie care, pentru a deveni mai bună şi mai eficientă, are nevoie de britanici în interior, şi nu în afară. Pe de altă parte, fără UE şi Britania ar fi mai slabă. Din păcate, tabăra pro-Brexit n-a prezentat deloc echilibrat avantajele şi dezavantajele ieşirii din UE ‒ or, toate analizele raţionale pe care le-am consultat arată că britanicii mai mult ar pierde decât ar câştiga, în primul rând economic.

Nu e niciodată suficient în a spune că Marea Britanie mai mult a câştigat decât a pierdut de pe urma muncitorilor est-europeni (inclusiv români) care au mers acolo! Ce ar spune Margaret Thatcher azi? Întrebarea e, desigur, retorică; nimeni nu ştie răspunsul acestei întrebări contrafactuale – dar, din motive istorice, eu cred că atât doamna Thatcher cât şi Winston Churchill, azi, ar vota pentru rămânerea în UE. Fără Britania, UE va fi mai slabă şi chiar ar ajunge în situaţia de a fi dominată univoc (politic şi economic) de Germania.

Într-un excelent interviu dat săptămânalului londonez New Statesman, fostul vice-prim-ministru britanic (conservator, dar pro-UE) Michael Heseltine spunea recent: Brexit “ar lăsa Europa expusă unei dominări a Germaniei pe care Germania nu o vrea şi pe care nimeni altcineva nu o vrea. Noi suntem singura putere de echilibru credibilă în măsură să stăm alături de Franţa în ideea acestui concept de balanţă a puterilor”[2]. E ceva adevăr în aceste idei. Pe de altă parte, este clar că prezenţa Marii Britanii în interiorul UE va fi mereu o piedică pentru transformarea Uniunii într-un stat federal – în condiţiile în care mulţi analişti spun că acesta ar trebui să fie noul ţel al Bruxelles-ului, tocmai pentru a reforma Uniunea din rădăcină. Altfel spus, o UE fără Marea Britanie poate s-ar reforma mai uşor. Dar întrebarea rămâne: ar mai apuca să facă aceasta? Pentru că o ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană n-ar fi finalul unui drum – ci, mă tem, începutul altuia. Brexit ar crea un precedent care nu ştim unde ar putea duce. Forţele euro-sceptice, care există în multe membre ale UE, ar fi încurajate. Criza UE nu s-ar termina, ci s-ar accentua. La ora la care scriu, moartea bravei Jo Cox i-a unit din nou pe britanici, în indignarea faţă de o crimă stupidă. În câteva zile vom vedea cât şi cum a contat această dramă. Desigur, eu sper ca britanicii să ne rămână alături. Noi, restul, nu suntem perfecţi – dar nici ei nu sunt. Doar că împreună putem să devenim mai buni şi mai eficienţi, ca uniune. Insula lor nu mai e atât de “departe” precum era acum 1000, 500 sau măcar 50 de ani. Oricât ar vrea să fugă, realitatea îi va ajunge din urmă.

Modernitatea, de la telegraf la Internet, cea la care britanicii au avut o contribuţie majoră, a modificat paradigmele în care percepem geografia – aceasta este o lecţie pe care studenţii din toată lumea o învaţă în prima săptămână de şcoală (asta dacă nu o ştiau deja). Ca să avem o viaţă mai bună nu trebuie să ne retragem în insulele noastre, materiale sau simbolice. No need to run and hide, cum ar fi spus simpaticul şi regretatul cântăreţ pop britanic Black ‒ care a murit prematur relativ recent, fără să ştie, probabil, că hitul lui a fost acum 30 de ani un mega-succes inclusiv într-o ţară pe atunci amărâtă şi izolată, precum era România din ultimii ani ai lui Ceauşescu. Chiar şi atunci, cu pene de curent şi fără presă străină, noi ştiam despre Britania mai multe decât ştia ea despre (r)Estul Europei. Acum, Britania ar face bine nu numai să rămână In, dar şi să înceapă să-şi cunoască mai bine familia lărgită.

[1] Istoria şi geopolitica ne arată că Marea Britanie va intra mereu în conflict cu o mare putere europeană (oricine ar fi ea) care ar vrea să controleze în totalitate malul de Sud al Canalului Mânecii.

[2] George Eaton, “They have swallowed their own propaganda”, interviu cu Michael Heseltine, New Statesman, 29 mai 2016, p. 26