Ema Miljković despre istoria Serbiei (2/3)

Jul 14, 2016

Curios de a înțelege cât mai multe despre istoria alambicată a Balcanilor, am primit cu bucurie invitația venită de la colegii istorici sârbi de a participa la o conferință pe teme istorice organizată la Mitrovica. Puteam observa „la fața locului” rezultatul războiului recent încheiat, cât și parcursul noului stat kosovar.

Puteți să explicați care era poziția Serbiei și a Bosniei înainte de cucerirea otomană și care au fost problemele care au apărut în următoarele secole?

Aceasta este o întrebare pentru o carte, nu pentru un interviu. Dar o să încerc să explic succint. Atât Serbia, cât și Bosnia au fost state independente înainte de perioada otomană. Primul rege al Bosniei, Tvrtko I, a fost încoronat în mănăstirea Ortodoxă Mileševa în 1377 și, la titlul de Rege al Bosniei, a adăugat titlul de Rege al sârbilor. Fiul ultimului rege al Bosniei, Stephan Tomašević s-a căsătorit cu o fiică a ultimului despot sârb, pentru a accepta vasalitatea ungară și pentru a opri cucerirea otomană.

Totuși, acest plan nu a fost finalizat și ambele state au fost cucerite de otomani: Serbia în 1459 și Bosnia în 1463. Statalitatea acestora a dispărut și ele au fost organizate conform sistemului administrativ otoman. Totuși, în Serbia pre-otomană, Biserica ortodoxă avea o formă de organizare foarte puternică, care s-a păstrat și în perioada otomană. În Bosnia, situația confesională era complexă, din moment ce acolo conviețuiau adepții a trei religii: creștinii ortodocși, catolicii ortodocși, și așa numiții Crkva Bosanska (Biserica bosniacă); Biserica bosniacă era considerată eretică atât de biserica Ortodoxă, cât și de cea Catolică.

Nu dispunem acum de spațiu și de timp pentru a explica poziția și rolul bisericii Crkva Bosanska, mai ales că ea încă face subiectul dezbaterilor istoriografice, dar a fost cu siguranță o biserică populară, acceptată de o parte din locuitorii Bosniei. Este important de subliniat și faptul că populația din Bosnia, fie că era de religie ortodoxă, catolică, sau adepți ai bisericii Crkva Bosanska, era de origine slavă, dar, din câte se știe, nu există un trib slav cu acel nume. Se pare că slavii din acel teritoriu au preluat denumirea zonei pe care care s-au așezat.

În perioada otomană, în special din cauza situației confesionale complexe, mulți dintre locuitorii Bosniei s-au convertit la Islam. Tot în acea perioadă, în timp ce etniei nu i se acorda o foarte mare importanță, iar tema diviziunii religioase între musulmani și nemusulmani se aplica subiecților sultanului, acest aspect nu reprezenta o problemă în sine.

Totuși, după Congresul de la Berlin din 1878, când a avut loc și ocuparea Bosniei de către Austro-Ungaria, guvernatorul ungur al Bosniei a început proiectul de creare a unui nou popor: bosniacii. Acest proiect s-a terminat înainte de Primul Război Mondial, mulți dintre musulmanii bosniaci declarându-se sârbi de credință islamică.

Dar după cum văd eu lucrurile, adevărata problemă a pornit în timpul Regatului Iugoslaviei, odată cu programul de integrare inițiat de regele Alexandru I, care dorea ca toți supușii săi să devină iugoslavi, lucru care nu s-a întâmplat în timpul domniei sale. Principala problemă era legată de identitatea populației musulmane. Identitatea acestora era dată de religie, nu de naționalitate.

Situația a persistat și după cel de-Al Doilea Război Mondial, când, în sfârșit, prin decizia Comitetului Central al Partidului Comunist din Iugoslavia, condus de Tito, în anii ’60 ai ultimului secol, aceștia au fost proclamați ca fiind de naționalitate musulmană. Desigur, aceasta nu a fost o soluție foarte bună, din moment ce numele este foarte neclar, în special pentru ceilalți musulmani, din moment ce calitatea de a fi musulman definește o persoană din punct de vedere al orientării religioase, nu al etniei; dar așa s-a decis de comun acord în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.

Aceștia au intrat în războiul civil din Bosnia, în 1992, cu acel nume național, și au ieșit din el cu unul nou: Bosniaci. Așa cum declara unul dintre liderii lor în memorii: „Am venit la Dayton musulmani, dar am plecat bosniaci”. Nici măcar comunitatea bosniacă nu era sigură dacă acest nume nou este cea mai bună soluție. Dar s-a păstrat până în zilele noastre. Astăzi suntem martorii încercărilor de proclamare a națiunii Bosniace, idee care ar putea să aibă consecințe asupra viitorului regiunii, din moment ce ar însemna că toată populația Bosniei, inclusiv sârbii și croații, ar deveni bosniaci.

Și atunci ce se va întâmpla cu populația bosniacă din Serbia și Muntenegru? Ar fi și ei tot bosniaci? Vor pretinde ca regiunile în care locuiesc să se unească într-un singur stat bosniac? Toate acestea sunt probleme periculoase pentru toată regiunea, nu numai pentru locuitorii Bosniei. După cum puteți vedea, în afară de faptul că războiul s-a terminat, și că relațiile interstatale urmează calea normalizării, mai sunt încă multe probleme de rezolvat, care în viitor pot crea altele noi. Desigur, noi credem că acestea nu vor apărea, dar trebuie să fim conștienți că ar putea să apară.

Albanezii pretind acum că teritoriul Kosovo este al lor. Noi, românii, știm că Mircea cel Bătrân a luptat alături de sârbi în bătălia din Kosovo; știm, deci, că sârbii locuiau în Kosovo în acel moment. Ne puteți oferi mai multe detalii despre acest aspect?

În perioada de după 1371, începând cu bătălia de la Maritsa, când sârbii au fost învinși de mult mai puternica putere otomană, după căderea capitalei Serbiei, Smederevo, în mâinile puterii otomane (1459), cu toate că au avut loc mai multe evenimente, bătălii, chiar și perioade de pace, este important să descriem o bătălie anume, care poate că nu a schimbat istoria Serbiei, dar a schimbat definitiv percepția istorică a sârbilor, creând astfel faimoasa legendă a Kosovo și definind importanța Kosovo atât în percepția istorică a sârbilor, cât și în inimile lor.

Bătălia din Kosovo a avut loc după victoria armatei sârbe, condusă de prințul Lazar Hrebeljanović, și a aliaților acestuia, printre care se număra și prințul valah Mircea cel Bătrân. De menționat aici că prințul Lazar Hrebeljanović a condus părțile centrale ale statului sârb (valea râului Velika Morava), cu capitala la Kruševac.

Bătălia de la Kosovo a avut loc pe 28 iunie (ziua bisericii sârbe, denumită Vidovdan, ziua Sfântului Vid) 1389, în câmp deschis, lângă Priština de azi. Locul unde s-a desfășurat bătălia este cunoscut astăzi sub numele de Gazi Mestan (tradus din turcă: locul eroilor). Armata sârbă a fost condusă de prințul Lazar, iar armata otomană de sultanul Murat I. Este foarte greu de estimat numărul soldaților care au luptat de fiecare parte, dar este menționat în istorie că sârbii erau depășiți numeric de armata otomană.

Mănăstirea ordodoxă „Sveti Djordje” (Sf. Gheorghe) din oraşul Prizren, devastată de etnici albanezi în 2004

Cu toate că au fost făcute multe reconstituiri ale bătăliei în sine, niciuna dintre ele nu este foarte precisă, pentru că nu există surse elementare, relevante din punct de vedere istoric. Totuși, un lucru este sigur: ambii conducători și liderii armatelor au fost uciși în luptă. Se presupune că prințul Lazar a murit în timpul luptei, iar mai târziu a fost ucis și sultanul Murat I, când unul dintre nobilii sârbi, a cărei identitate nu a fost confirmată în istoriografia științifică, s-a apropiat de cortul său și i-a tăiat capul în fața gărzilor sale. Așadar, conform standardelor medievale de război, rezultatul era egal: ambii conducători fuseseră uciși. Unele vești cu privire la victoria Serbiei au ajuns însă chiar în Italia și Franța.

Prin urmare, apare automat întrebarea logică: cum este posibil ca bătălia de la Kosovo să rămână în istoria sârbilor ca fiind una dintre cele mai însemnate, mai mari și mai triste înfrângeri? Și cea care a creat întreaga legendă a Kosovo și mitul Kosovo care încă există la sârbi...

Singurul răspuns plauzibil s-ar putea găsi în consecințele bătăliei. Fiul Prințului Lazar nu era suficient de matur ca să-l înlocuiască, așadar, soția prințului, prințesa Milica a fost cea care i-a luat locul. Aceasta a fost forțată să accepte statutul de vasalitate față de statul otoman, să accepte căsătoria fiicei sale Olivera cu noul sultan Otoman, Bayazit I, iar cel mai mare fiu al său Ştefan a trebuit să se alăture armatei otomane în bătăliile ce au urmat. Este interesant de menționat că Ștefan s-a remarcat în aceste bătălii prin spiritul de cavalerism și curaj, încercând chiar să-l salveze pe Bayazit I pe câmpul de luptă din Ankara (1402).

Este important să subliniem pentru cititori că din cărțile otomane de recensământ realizate imediat după căderea definitivă a regiunilor Kosovo și Metohija în mâinile otomane (1455), reiese că acestea erau complet locuite de sârbi, din moment ce până în ultimele decenii ale secolului al XIV-lea zona a fost inima statului sârb.

Foto: Reprezentare a bătăliei de la Kosovopolje („Câmpia Mierlei”), din iunie 1389

Ionuț Cojocariu