De la Nistru pân` la Tisa…

Aug 30, 2016

Într-adevăr nu există sat sârbesc cercetat de Erdelianovici (între anii 1922 şi 1928), în care el să nu fi întâlnit nume româneşti, care atestau, indirect, prezenţa – în trecut sau chiar după anul 1920 – a românilor în localităţile respective. Uneori, Erdelianovici însuşi, care nu poate fi nici măcar bănuit, nici acuzat de sentimente filo-române, recunoaşte această realitate. Iată câteva exemple în acest sens:

„După cum se poate constata din numele de familie şi din datele despre porecle, în Ţrepaia s-au stabilit destui români. (…) Dar, toţi aceşti vlahi s-au sârbizat într-atâta încât cu prilejul separării bisericii vlahe de cea sârbească (în anii 1872-1873 şi ulterior) nimeni dintre ei nici n-a vrut să audă măcar de biserică vlahă, fiecare dintre ei afirmând că încă străbunicii i-au fost sârbi. (…) Se spune că (satul) Sefcherin a fost pur  şi simplu inundat de români, dar că şi aceştia s-au sârbizat ca şi cei din Ţrepaia.”(2)

După alte câteva decenii, Radu Flora consemnează între anii 1952-1957 destul de multe nume de familie româneşti în ambele localităţi, cu precădere în Sefcherinul „inundat de români.”(3)

La Vranjevo (azi Novi Bečej), „încă la începutul secolului al XIX-lea au fost înregistrate în statistica bisericească la rubrica „vlahi” vreo 700 de suflete de-ale lor. După aceea numărul lor s-a micşorat atât de mult până la mijlocul secolului al XIX-lea încât în cele din urmă această rubrică a dispărut.”(4)

La Dragutinovo (azi Novo Miloševo) Erdelianovici consemnează aparte existenţa vlahilor (e drept, el nu găseşte decât cinci familii – neamuri, cu 17 numere de casă).(5) La Igloš există „partea românească” („Vlaški kraj”).(6)

La Cumane, în protocoalele bisericeşti pe anii 1757-1765 sunt înregistrate nume de familie precum Vla(h), Gavranov (Cioară), Romanov, Strainici (Străinu), Topalov, Cioban(7). La Sânnicolaul de Tisa (Potiski Sveti Nikola, azi Ostojičevo) ţăruşul de întemeiere a satului l-au bătut trei fraţi, toţi trei ciobani: Radu, Vuia(?) şi Simonică, urmaşii lor numindu-se Radinii, Fuiatovii şi Simunicii.(8)

Lista exemplelor de acest fel poate continua. Mă opresc aici, căci intenţia mea este de a sublinia adevărul spuselor luceafărului poeziei româneşti, nu de a răscoli un trecut istoric. După cum se cunoaşte, Eminescu a cutreierat, în tinereţea sa, Transilvania şi Banatul şi a putut afla, nemijlocit, teritoriile locuite de români. Dar, nu ştiu ca, în peregrinările sale, să fi ajuns până la Tisa (în mod cert nu a străbătut Banatul până la cursul mijlociu ori inferior al Tisei). Şi-atunci apare în mod firesc întrebarea: primele două versuri ale „Doinei” - „De la Nistru pân` la Tisa / Tot românul plânsu-mi-sa…” sunt produsul unor informaţii certe sau rodul unei intuiţii geniale? Indiferent ce parte a întrebării dorim să argumentăm, Eminescu este mare, fie prin vasta sa cultură generală, fie prin geniul său, ori (mai exact), prin amândouă.

Foto: Cercetătorii Radu Flora și Jovan Erdeljanović

Ioan Cipu

1. Jovan Erdeljanović, „Srbi u Banatu”. Naselja i stanovništvo. Pišćeve beleške sredio Rajko Nikolić, Matica Srpska »Prometej«, Novi Sad, 1992
2. Ibidem p. 242
3. Radu Flora „Nume de familie româneşti din Banat (P.S.A.V.)” în „Contribuţii la istoria culturală a românilor din Voivodina”, II, Ed. „Libertatea”, Panciova, 1976
4. Jovan Erdeljanović, op. cit. p. 290
5. Ibidem p. 297
6. Ibidem p. 370, 310
7. Ibidem p. 330
8. Ibidem p. 381