Naşterea Maicii Domnului, primul praznic din Anul bisericesc

Sep 08, 2016

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată  lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru… (Troparul praznicului)

Naşterea Maicii Domnului este primul praznic din Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie. În această primă lună, serbăm, prin naşterea Fecioarei (8 septembrie), rechemarea şi replăsmuirea noastră în har, schimbarea celor trecătoare ale Legii cu cele dăinuitoare, înlocuirea literei cu Duhul şi a umbrei cu realitatea. Cântările acestei sărbători vestesc bucuria că „iată, cămara Luminii şi Cartea Cuvântului vieţii din pântece sterp a ieşit şi ceea ce s-a născut uşă către Răsărit aşteaptă intrarea Preotului celui Mare“, relatează Augustin Păunoiu în crestinortodox.ro.

După cum spunea un teolog român contemporan, cu excepţia lui Hristos, doar două persoane din istoria Noului Testament au biografia trasată înainte de naşterea lor. Acestea sunt: Fecioara Maria şi Ioan Botezătorul. Proorociile cu privire la viaţa, la misiunea lor, preced cu mult timp apariţia acestora în istoria mântuirii omenirii. În Vechiul Testament, majoritatea profeţiilor mesianice sunt în mod direct sau indirect proorocii care vorbesc şi despre Fecioara Maria.

Întâia profeţie mesianică din Vechiul Legământ, care conţine în sine prima anunţare a mântuirii, mărturisind atât despre „sămânţa femeii“, adică Fiul Omului, cât şi despre femeia a cărei sămânţă (Hristos) va birui pe cel rău, este din cartea Facerii 3, 15. Acesta este textul pe baza căruia Sfinţii Părinţi vor dezvolta o paralelă între prima Evă, prin care a venit ispita căderii, şi a doua Evă, Maica Domnului, prin care a venit Răscumpărătorul neamului omenesc.

Un alt simbol care vorbeşte despre persoana Maicii Domnului este „scara lui Iacov“, întâlnită în Facerea 28, 12: „Şi a visat, parcă era o scară sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. În ce sens poate fi legată persoana Maicii Domnului de imaginea scării? Ar fi două simbolisme. Pe de o parte, coborârea lui Dumnezeu pe pământ la oameni, adică naşterea lui Hristos se înfăptuieşte prin intermediul Fecioarei, iar pe de altă parte, prin Maria cunoaştem destinul omenirii, acela de a-L purta pe Dumnezeu în suflet prin credinţă, dar şi în trup, prin Euharistie.

Preacinstitul nume al Mariei în chip armonios s-a dat Născătoarei de Dumnezeu, Pururea Fecioarei, după cum zice şi Fericitul Ieronim, potrivit cu preştiinţa şi sfatul lui Dumnezeu, după cum era mai înainte hotărât să se nască Maica Lui. Numele Maria, care a fost menit să slujească tainei Întrupării iconomice a lui Dumnezeu Cuvântul, adună în sine atotputernicia, înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. Provenind din ebraicul „Aia“, Maria se tâlcuieşte „Doamna“, fiindcă ea domneşte şi stăpâneşte peste toate zidirile cereşti şi pământeşti, ca Maică a lui Dumnezeu, având desăvârşită putere. În al doilea rând, cuvântul Maria se tâlcuieşte „luminare“, după Sfântul Grigorie al Neocezareii, care zice: „Căci Maria, cea aleasă, se tâlcuieşte luminare“, de vreme ce etimologia îşi are izvorul în lumina cea curată şi este, precum zice Împăratul Solomon, „strălucirea luminii veşnice“, ca desăvârşire a înţelepciunii. În ultimul rând, Maria înseamnă şi „mare“, conform interpretării pe care o face Sfântul Ambrozie.

Maria este simbolul bunătăţii şi al harului lui Dumnezeu, pe care le posedă Născătoarea de Dumnezeu. Astfel, Maria a primit puterea de la Tatăl, ca fiică a Lui, ca să săvârşească pe pământ ca Maică ceea ce Dumnezeu săvârşeşte în cer ca Tată; a luat înţelepciunea de la Fiul, ca Maică a Lui, ca să găsească calea de a împăca cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu omul. A luat şi bunătatea şi harul de la Duhul Sfânt, ca mireasă a Lui, ca să împartă tuturor creaturilor, cereşti şi pământeşti, darurile şi harurile ei duhovniceşti.