Cultul Cavalerilor Danubieni

Sep 12, 2016

Una dintre cele mai misterioase religii cu rădăcini în Dacia preistorică şi a cărei continuitate a atins secolul XIX, a fost Cultul Cavalerilor Danubieni. Singurele mărturii existente sunt nişte basoreliefuri şi nişte monumente.

În comparaţie cu alte monumente religioase, cele închinate cultului Danubian sunt turnate în plumb, material care, în credinţa strămoşilor noştri aparţinea lui Zamolxis. Până la ora actuală monumentele conţin secvenţe cu un singur Cavaler, cu 2 Cavaleri şi o Mare Zeiţă şi cu scena unui banchet sacru oferit învingătorilor. După cum se ştie, dacii erau unul din puţinele popoare care nu ciopleau chip pentru zeii lor. Moda aceasta a fost introdusă de romani, mai precis de coloniştii veniţi în Dacia. Fiecare din scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai exact, o preluare a acestui cult de către învingători şi de către popoarele cucerite de ei. Romanii au făcut mai mult: au recunoscut superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavaler Danubian, punându-şi principalii zei în urma acestuia pe diferite monumente. Faptul că noua religie s-a răspândit după cucerirea unei părţi din Dacia de către romani (Traian a cucerit cca 14% din teritoriul dac), arată dorinţa în reîntregirea ţării şi faptul că dacii liberi îi sprijineau pe fraţii lor aflaţi sub ocupaţia romană, scrie 2012en.ro. Basoreliefurile în care apar cei doi cavaleri şi Marea Zeiţă îi reprezintă pe cei doi gemeni Zamolxis care, împreună cu Zeița Bendis, ocrotitoarea Daciei, au format prima trinitate de dinaintea creştinismului, arătând, totodată şi dorinţa reîntregirii ţării venită atât din partea dacilor aflaţi sub ocupaţia romană cât şi de dincolo de frontieră, din teritoriul controlat de dacii liberi. Era simbolul Patriei care hrănea acelaşi popor, acum împărţit în două, dar care avea aceeaşi credinţă, aceeaşi limbă şi aceleaşi ţeluri primordiale. Cei doi Cavaleri erau înarmaţi fie cu o lance, fie cu securea dublă, având pe cap nu cuşma dacilor ci misterioasa bonetă frigiană, căciulă roşie, simbol al luptei pentru cucerirea libertăţii folosită în toate timpurile, din antichitate şi până în vremurile moderne de către toţi conducătorii armatelor care luptau pentru eliberarea ţărilor lor sau pentru eliberarea din sclavie (să nu uităm că armata lui Spartacus avea ca simbol boneta însoţită de numărul legiunii, a cohortei şi a manipul-ului respectiv). De asemenea, Cavalerii purtau steagul dac, celebrul drăcos cu cap de lup şi trup de şarpe. Mulţi s-au întrebat ce reprezenta steagul dac şi fiecare a încercat să-i dea propria explicaţie, fără să privească dincolo de mistica getilor. Lupul este simbolul zeului suprem al Universului, Dac-sha, amintit în vedele indiene ca tatăl triburilor dace, iar şarpele este simbolul lui Zamolxis, stăpân al lumii de dedesubt, aflată dincolo de graniţa morţii.

Pasărea Fenix renaște din cenușă

Dacii au fost singurul popor a căror credinţă depăşea marginile propriei ţări cât şi marginile Pământului. Credinţa lor a fost una universală. Pe aceleaşi basoreliefuri mai întâlnim 2 reprezentări a căror înţelegere aparţine doar iniţiaţilor. Este vorba de pasărea Phoenix, pe care mulţi istorici au descris-o ca fiind un vultur. Cea de a doua este un corb. Dureros este că mulţi dintre istorici sunt simpli funcţionari care au învăţat pentru a ajunge în funcţia respectivă, care, în necredinţa lor, nu au putut privi către măreţia poporului nostru şi a strămoşilor noştri. În credinţa pelasgilor, strămoşi ai dacilor, pasărea Phoenix reprezenta renaşterea spirituală a unui popor. Un monument extrem de important în acest sens îl reprezintă celebrul Tezaur de la Pietroasa, cărora istoricii români, în neştiinţă lor sau în reaua lor credinţă, i-au spus ”Cloşca cu puii de aur”, când de fapt ea reprezintă pasărea nemuritoare şi puii săi, simbol al renaşterii permanente a poporului nostru. Iar cea de a doua pasăre, corbul, este întâlnit mereu ca un mesager între lumea celor vii şi lumea celor plecaţi de aici, dacii fiind convinşi că nu există moarte ci doar o trecere către viaţa adevărată. Să nu uităm că, după mai bine de 1000 de ani, corbul va deveni simbolul uneia dintre cele mai renumite familii nobile din Transilvania, familia Huniazilor care au dat naţiunii române pe cel mai viteaz conducător de oşti, Iancu de Hunedoara.

Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul că iniţiaţii nu consumau nici un fel de carne ci doar pește, aliment care purifică trupul, alungând demonii. Ne mai mirăm oare că dacii au fost creştinaţi atât de uşor de Apostolul Andrei, când aceştia posedau, înnainte de venirea discipolului lui Iisus, toate elementele creştine? Din păcate, la ora actuală nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se presupune că acestea s-ar fi aflat în munţi, în peşteri greu accesibile neofiţilor. Cei care doreau să devină Cavaleri ai Libertăţii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau să treacă anumite teste, examenul final fiind dat în zona muntoasă unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare şi renaştere spirituală. În basoreliefuri apare ritualul de înghiţire a candidatului de către un dragon (balaur în credinţele populare), urmată de sosirea unui Cavaler al Ordinului care învingea balaurul, simbol al răului şi îl scotea din burtă pe viitorul cavaler, care învia şi devenea unul dintre membrii ordinului, purificat de însuşirile negative.

Corbul - o altă hieroglifă a bivalentului Zalmoxis

Mai mult, în rândurile danubienilor erau acceptaţi numai nobili. Şi asta nu dintr-o discriminare de rasă, ci pentru că meseria nobililor era războiul. Oamenii liberi munceau pământul şi doar în caz de primejdie veneau sub arme, pe când nobilii se pregăteau permanent în arta războiului. Ordinul Cavalerilor Danubieni reprezenta elita ţării, îi reprezenta pe cei mai buni războinici şi pe marii preoţi, păstrători ai ritualurilor strămoşeşti. Şi nu intervenea într-o luptă decât atunci când era ameninţată însăşi integritatea ţării. Pentru că una din condiţiile de supravieţuire era anonimatul. Să nu uităm că, după mai bine de 13 secole, îi vom întâlni pe aceşti cavaleri reorganizati sub Ordinul Dragonului, ordin a cărei paternitate şi-au însuşit-o maghiarii şi popoarele germanice, ordin din care au făcut parte toţi marii noştri domnitori din toate cele trei ţări române. Dacă înţelegem taina acestui Ordin de luptă poate înţelegem şi cum a fost posibil ca voievozii noştri, cu o mână de viteji, să bată de atâtea ori armatele numeroase ale imperiilor vecine, venetici fără ţară şi fără credinţă.