Scrierea a devenit un dezastru în era internet

Sep 27, 2016

Suma imbecilităţilor, a cuvintelor rele, otrăvite, aruncate de oameni în lume este colosală. Ceea ce face, însă, din internet (facebook, site-uri, forumuri şi toate cele) o adevărată bombă împotriva umanităţii, este permanenţa lui înfricoşătoare.

„Toată lumea spune că internetul a deschis poarta lumii pentru cea mai mare invazie a tuturor imbecililor ce a fost cunoscută vreodată. Idiotul are acum exact aceeaşi tribună ca nobeliardul şi, cum numărul idioţilor este covârşitor în raport cu orice altă categorie intelectuală imaginabilă, nimic și nimeni nu le poate încetini avansul implacabil.” – spunea Umberto Eco.

Suma imbecilităţilor, a cuvintelor rele, otrăvite, aruncate de oameni în lume este colosală. Ceea ce face, însă, din internet (facebook, site-uri, forumuri şi toate cele) o adevărată bombă împotriva umanităţii, este permanenţa lui înfricoşătoare. Ca şi în cazul morţii, nu internetul ca atare ar trebui să ne sperie, ci veşnicia sa. Faptul că tot ce se scrie în văzul întregii lumi, pe internet, rămâne acolo, pentru totdeauna în văzul lumii, este ucigător. Vorbele rele rostite, măcar, trec. Cu timpul, vigoarea urii lor păleşte, ba chiar vorba în sine se uită. Memoria omenească este tămăduitoare prin uitarea de care e în stare. Internetul, însă, este un fel de groapă de gunoi radioactiv în care se deşartă relele nucleare ale omenescului şi pe care se aşază temelia lumii de azi şi de mâine. Internetul nu uită nimic, scrie dzr.org.ro.

În general, suntem învăţaţi să celebrăm scrisul ca pe un mare pas înainte în istoria omenirii şi să privim alfabetizarea generalizată ca pe un imperativ al civilizaţiei. Ştim, însă, că niciun pas înainte nu vine fără o grămadă de noi neplăceri. Cu scrisul, neplăcerea constă tocmai în aceea că a ajuns la îndemâna oricui. Cuvintele pot fi pictate pe hârtie, sau tastate pe ecran şi lansate cu un click în lumea largă, şi de către înţelept şi de către prost – omenirea produce din ce în ce mai multe situaţii în care inteligenţa şi cretinismul sunt puse pe exact acelaşi plan. Obsedată să nu discrimineze pe nimeni, lumea de azi are mare grijă să nu discrimineze între prost şi deştept. Bună treabă!

De câte ori citesc ceea ce scriu oamenii pe internet, îmi revine în minte povestea zeului Teuth şi a regelui Thamus, spusă de Socrate tânărului Phaidros. Teuth era un zeu egiptean care a inventat o grămadă de jocuri, dar şi geometria, astronomia, numerele şi socotitul. Invenţia sa cea mai puternică au fost, totuşi, literele şi, pe cale de consecinţă, scrisul. Teuth şi-a prezentat invenţiile lui Thamus, regele Egiptului. Regele şi-a spus părerile despre fiecare dintre ele, şi când a veni rândul scrisului, Teuth a pledat pentru utilitatea invenţiei sale cu următoarele argumente: pe de o parte, scrisul este un leac împotriva uitării şi, pe de altă parte, împotriva ignoranţei, căci scrisul va consemna pentru totdeauna şi va răspândi peste tot în lume înţelepciunea.

Regele Thamus, însă, a fost de altă părere. Dimpotrivă, a spus el, scrisul consemnând va îmbia oamenii la uitare, căci va lua povara exerciţiului memoriei de la ei. Mesajul va fi: nu vă mai exersaţi memoria, nu mai păstraţi în voi ceea ce e de transmis altora, căci scrisul o va face. Efectul terapeutic al memoriei, adaug eu, nu va mai opera, căci hârtia suportă, dar şi reţine orice. Iar în ceea ce priveşte răspândirea înţelepciunii, iarăşi, efectul va fi invers, credea regele. Înţelepţii vor scrie, crezând că înţelepciunea se poate transmite aşa, prin semne pictate. Iar cititorii se vor uita la acele semne crezând că ele însele sunt înţelepciunea când, de fapt, ele sunt doar semne care nu reuşesc să transmită decât rudimente ale experienţei înţelepciunii. Accesul la înţelepciune va fi, de fapt, blocat şi nu deschis prin scris, căci iluzia că literele sunt înţelepciunea va fi izvorul multor erori.

Phaidros a fost intrigat de aceste argumente ale regelui Thamus, cum probabil sunteţi şi dumneavoastră. Aşa că Socrate a continuat astfel: „Scrierea, dragul meu Phaidros, seamănă într-adevăr cu pictura, şi tocmai aici stă toată grozăvia. Aceste figuri cărora le dă naştere pictura se ridică în faţa noastră asemeni unor fiinţe însufleţite. Dar dacă le încerci cu o întrebare, ele se învăluie într-o foarte solemnă tăcere. La fel se petrece şi cu gândurile scrise; ai putea crede că ele vorbesc, însufleţite de spirit. Dar dacă le încerci cu o întrebare, vrând să te lămureşti asupra unei afirmaţii, ele nu îţi răspund decât un singur lucru, mereu acelaşi. Şi de îndată ce a fost scrisă, odată pentru totdeauna, fiecare cuvântare colindă pretutindeni păstrând aceeaşi înfăţişare şi pentru cei ce o pricep şi pentru cei cărora nu le spune nimic. Ea nu ştie în faţa cui se cuvine să vorbească şi în faţa cui se cuvine să tacă. Iar dacă a fost dispreţuită sau nedrept hulită, ea trebuie de fiecare dată să-şi cheme în ajutor părintele; singură nu e în stare nici să se apere, nici să îşi vină în ajutor.”

Pe măsură ce pricep grozăvia internetului, mă simt tot mai apropiat de oralitate. Mi-a dat speranţe un anunţ pe care l-am văzut în geamul unei cafenele din Viena: „Nu avem wi-fi. Vorbiţi unul cu celălalt.” Înseamnă că nu sunt chiar singur…