Experienţa religioasă

Oct 11, 2016

Pragmatică este ideea de a te gândi la prezent spre a înfrunta viitorul. Pe motivul că fiecare dintre noi avem aspiraţii de viitor şi trebuie să acţionăm în prezent.

Omul, adus pe lume, când este sănătos, are tot ce−şi doreşte. El spune că este fericit, că îşi trăieşte viaţa şi se bucură de ea. Fiind înţelept, omul învaţă multe, termină diferite şcoli, este capabil de noi descoperiri, ajunge la poziţii înalte, vrea să înainteze, să reuşească, să câştige. Pe lângă toate acestea şi înţeleptul este orb: ‘Tulburarea minţii îl orbeşte şi pe înţelept.” Omul nu trăieşte niciodată, ci aşteaptă să trăiască. Când ajunge să simtă lipsa de ceva atrăgător în tot ceea ce face, când totul este doar datorie, totul este şablon, morbid, devenim neputincioşi şi cuprinşi de non−sensul vieţii noastre, goliciune în tot ceea ce facem. Ne dăm seama despre lucruri rele, pe care noi înşine le−am planificat, dar nu în momentul când faceam acel lucru nepotrivit ci după ce a trecut, când vedem la ce s−a ajuns. Lucruri al căror sens fusese evident, acum sunt lipsite de sens. De ce? Din ce cauză? Pentru ce? − Devine o suferinţă continuă. Aceasta înseamnând însăşi „moartea” omului. Nici un sens rațional nu se mai poate atribui vreunei activităţi din propria viaţă. Dumnezeu ne aminteşte că omul nu este măsura creaţiei sale, lumea este imensă, ea nu este construită pe baza unui plan sau teorii pe care intelectul omului s−o poată înţelege. Dumnezeu este mare, noi nu−i cunoaştem căile sale. El ne ia tot ce avem, dar dacă ne păstrăm totuşi răbdători sufletul, putem trece „valea umbrei” spre a ieşi din nou la lumina soarelui. Se ajunge în viaţă când omul uită că trăieşte şi suferă, că moare. El caută să găsească un colţ de lumină şi totul este zadarnic. Astfel se creazăcondiţia ca să ne dăm seama că viaţa nu este făcută pentru fericire ci pentru perfecţiune. Adevăratul sens al vieţii omului este ca acesta să ajungă la un nivel spiritual cât mai înait. Nivelul de cunoaştere al fiecăruia indică măsura purificării sale lăuntrice. Numai reprezentările lumii exterioare, imaginile acestei lumi concrete sunt cauzele remarcărilor rapide şi fără sens ale slăbiciunilor altora, greşelile celor din jur. Consecinţele acestui fel de cunoaştere dezastruoasă subînţelege deteriorarea relaţiilor cu semenii, lipsa de dragoste pentru ei, încăpăţinare, viclenie în fapte, oamenii, împotrivindu−se unii altora prin cuvinte, ocară... Mintea acestora este „bolnavă” prin necumpătare, ură, când omul nu−şi mai păstrează conştiinţa curată. Dar Domnul a zis : “Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Cel ce este lipsit de dragoste nu poate avea parte de viaţă şi neliniştea lui duce la îmbolnăvirea sufletului şi trupului. Sufletul bolnav are pasiuni dăunătoare, rele cum sunt mustrările de conştiinţă, căinţa, în loc de raţiune, iubire şi adevăr. Căinţa este bună în sensul de a scăpa de păcat şi nu a ofta pentru că a fost comis. Esenţa vieţii noastre nu sunt aspectele rele ale ei şi experienţele triste. Prin încrederea iubitoare în mila Divină noi suntem vindecaţi. Este stadiul care pretinde să găsim o armonizare în viaţa trup−suflet. Prin dăruirea voinţei şi intelectului nostru Creatorului, cunoaşterea sufletească se întoarce spre cugetările şi dorinţele sufletului − prelucrează bunătăţile prin cugetarea sufletului şi simţurile trupului − prin lumina firii sale − prin fapte bune şi luptă împotriva patimilor. Virtuţiile nu vin din afară ci cresc în firea noastră dacă intrăm în împărăţia cerurilor care este înlăuntrul nostru. Îndreptarea spre credinţă întăreşte sufletul încât motivele, inhibiţiile personale să devină nesemnificative şi să deschidă observaţia către posibilităţile de răbdare, vitejie. Calmul să ia locul temerilor şi a neliniştilor care o să dispară. Sentimentul prezenţei neîncetate a lui Dumnezeu asigură odihna absolută, calmul încrezător − izgonind teama de ceea ce ni s−ar întâmpla. “Nu dispera la rău, tot ce vine este cu voia lui Dumnezeu.” Primul dar al experienţei naturale este nefericirea, deznădejdea, iar cel ce trece prin credinţă este experienţa religioasă care ne face, ca pe noi câi, să ajungem la fericire, minunate cărări interioare care duc spre o fericire supranaturală şi viaţă veşnică.

Psiholog Anica Lăpădat