Misterul longevității Bizanțului 1/2

Dec 01, 2016

Bizanțul rămâne unul din cele mai controversate subiecte ale istoriei mondiale. Longevitatea sa pare a fi un mister de nedezlegat, ca de altfel și cauza căderii sale.

Poziția tradiției moderne este clară: aceasta merge pe linia lui Gibbon referitoare la «decăderea și prăbușirea Imperiului Roman». Generalizează totul și apoi, pe fundamentul acestei generalizări, construiește «substanța» civilizației bizantine: obscurantism spiritual și despotism răsăritean.

Teoria lui Gibbon pornește de la premisa că bizantinii au moștenit de la romani o superputere, de dimensiuni impresionante comparativ cu cea a barbarilor, ale căror mijloace erau primitive și neînsemnate. Elementul «superputerii» este secretul longevității acestei moșteniri, în timp ce cucerirea Bizanțului de către neînsemnații barbari reprezintă «rodul» jalnicei moșteniri  venită pe filiera «graeculus» (grecilor) – quod erat demonstrandum.

Această antilogie din teoria lui Gibbon pornește de la combaterea mitului referitor la «superputerea moștenită»: «Particularitatea cazului bizantin rezultă din combinația a trei elemente: primul constă în faptul că Bizanțul s-a confruntat, de-a lungul istoriei sale, cu cel puțin un popor mai puternic decât el; al doilea: cu toate acestea, Bizanțul a fost cea mai mare putere protagonistă din istoria civilizației apusene; al treilea: a reușit să-și extindă ramurile civilizației în multe regiuni necivilizate sau semi-barbare, fapt ale cărui efecte continuă să influențeze și astăzi tradițiile culturale ale unei însemnate părți din continentul euro-asiatic» (1).

Capacitatea statului bizantin de a-și păstra pentru un timp îndelungat superioritatea militară față de inamicii săi externi era asigurată de o înaltă strategie, constând într-o politică echilibrată, care știa când să-și extindă teritoriile și când să se mulțumească cu ce are, cu cine să se alieze și când să se potolească. Cu alte cuvinte, alterna o insistență strategică fermă asupra unui anumit nucleu de valori universale cu o flexibilitate remarcabilă la nivelul tacticii.

Axul central al politicii sale era credința în sobornicitatea valorilor civilizației creștin-ortodoxe și a misiunii statului roman, care era responsabil cu păstrarea și răspândirea civilizației sale. Era considerat de la sine înțeles faptul că împăratul romanilor, în virtutea înaltei sale misiuni ecumenice, era văzut drept sursa legală a oricărei puteri din lume. Așezându-l la cârma întregii lumi, înalta strategie bizantină promova astfel un regim de legalitate internațională, având în centru Constantinopolul.(2)

La baza înaltei strategii bizantine se afla o societate bine dezvoltată, capabilă să-și dea consimțământul pentru mobilizarea tuturor resurselor sale disponibile și punerea lor în slujba strategiei imperiului. Promotorul său nu era o anumită «rezervă de putere moștenită», ci patriotismul bizantin, care mobiliza întreaga suflare bizantină oridecâteori era nevoie.(3)

Apogeul societății bizantine, care a fost atins în timpul dinastiei macedoniene, este unul din aspectele principale ale patriotismului bizantin și, așa cum afirmă Sir Edwin Pears, are la bază sistemul comunitar grecesc, asociat cu creștinismul și dreptul roman: «Organizarea conducerii imperiului era bazată pe fundamentul solid al sistemului administrativ roman și al sistemului grecesc de auto-administrare la nivel de comunitate. De la alegerea Bizanțului ca și capitală de către Constantin cel Mare și până în 1057, mecanismul de conducere a funcționat destul de bine. De-a lungul timpului a suferit puține modificări forțate. Oamenii aveau siguranța vieții și a averii lor. Justiția era împărțită în mod egal, în baza unei legislații care, deși fusese împrumutată de la Roma, se dezvoltase în Constantinopol.

Este vorba despre cel mai complet sistem de justiție inventat vreodată de mintea omenească, sistem care a fost copiat și adoptat imediat de Europa contemporană și care stă la baza tuturor legislațiilor din întreaga lume civilizată. Astfel, Noua Romă nu numai că a dăruit lumii un sistem de legi mult mai dezvoltat decât cel al vechii Rome, ci a constituit și leagănul în care s-a dezvoltat și format religia creștină. Creștinismul și dreptul erau instituțiile care legau diversele departamente ale imperiului. Exista însă, cel puțin în segmentul european al imperiului, un duh care îi făcea autarhici pe locuitorii orașelor și ai provinciilor și, în mare măsură, independenți de conducerea centrală. Din moment ce erau protejate de inamicii din afară, comunitățile nu avea nevoie de altă formă de apărare. Doreau numai să fie lăsate să facă comerț și să-și cultive pământurile, fără să fie stânjenite în vreun fel de către conducere. În general, această dorință se transforma în realitate. Sub influența Ortodoxiei, a Dreptului Roman și a individualismului elen – așa cum se reflectă el în sistemul de auto-administrare a comunităților – se înregistrase un progres remarcabil, care de foarte puține ori fusese întrerupt. Niciodată în Europa nu a existat un alt sistem de conducere care să asigure pe un termen atât de lung atâtea avantaje pentru cetățenii săi»(4).

Imperiul Bizantin, secolul al VI-lea

Această analiză referitoare la modul în care controlul puterii depindea în exclusivitate de buna funcționare a diverselor aspecte ale înaltei strategii (strategie militară și economică, legalitate internațională și diplomație), oferă o interpretare pragmatică atât chestiunilor referitoare la longevitatea Bizanțului, cât și celor referitoare la decăderea și prăbușirea sa. De altfel, termenul «decădere bizantină» explică într-un fel epuizarea «patriotismului bizantin», cel care fusese adevăratul promotor al puterii bizantine.

Într-adevăr, principalii factori care au provocat ruptura în cadrul legăturii strânse dintre patriotism și înalta strategie au fost trei: primul a fost supraexpansiunea strategică, adică suprasolicitarea resurselor disponibile pentru apărarea teritoriilor și exploatarea lor mult peste măsura și posibilitățile societății. Exemplu: nenumăratele lucrări de fortificație inițiate de Iustinian și încercările sale disperate de a păstra cu orice preț Italia.

Al doilea factor a fost inevitabila apariție a unei alte forțe militare, mult mai puternică din punct de vedere economic și având un sistem de legalitate internă cel puțin la fel de eficient ca cel bizantin. Este cazul Islamului în Răsărit și al puterii franco-latine în Apus.

Al treilea factor a fost reprezentat de conflictele interioare dintre conducerea centrală și tendințele dezbinatoare și centrifuge ale anumitor grupuri formate din clasa celor Puternici. Problema care se punea acum era următoarea: dacă resursele disponibile trebuiau puse în slujba strategiei imperiului sau trebuiau folosite pentru neutralizarea grupurilor celor Puternici (era vorba despre marii proprietari de pământ și de birocrații centrali și regionali).

Demn de semnalat este faptul că grupul bizantin al celor Puternici seamănă mai puțin cu clasicii feudarhi-cavaleri apuseni și mai mult cu vechiul tip de tiran, care credea că întregul oraș este casa sa. Acest lucru poate fi văzut în «Evul Mediu» bizantin, care începe cu Aléxios Komninós. Pentru eroul din Alexiáda (un «cavaler» romiós), Imperiul este casa sa. Aceeași mentalitate era împărtășită de orice Puternic, mai ales după strategia războiului prelungit împotriva Islamului. Nevoia reglării relațiilor dintre partidul celor Puternici și cel mai Puternic, adică Împăratul, după modelul corporatismului dezvoltat în Apus, se pare că nu s-a manifestat și în Bizanțul târziu.

În locul unui despotism ierarhizat și funcțional, societatea bizantină decăzută a optat pentru un regim care semăna cu vechiul sistem tiranic: «În acest punct, diferența dintre Evul Mediu elen și Evul Mediu apusean este una radicală. Conducerea bizantină era unitară, avându-și reședința în “palatul sfânt”. Fiecare individ, indiferent de poziția sa socială și de importanța sa, se putea înfățișa în fața împăratului pentru a-i cere dreptate sau iertare. Cinnamus, un istoric care a trăit în secolul XII, comentând sistemul ierarhic al cruciaților, nu ezită să-și exprime uimirea în încercarea sa de a înțelege cum se face că fiecare este stăpân peste altul și, în același timp, supus altuia. Mai exact, se întreabă cum de un duce este stăpân peste conte, dar supus regelui, care, la rândul său, este stăpân peste duce, dar supus împăratului»(5).

Theódoros Ziákas

Note:

1. Charálambos Papasotiríou, Η βυζαντινή υψηλή στρατηγική, (Înalta strategie bizantină), p. 292, Atena 1999.
2. Este acel «commonwealth bizantin» despre care vorbește D. Obolensky (D. Obolensky, The Byzantine Commonwealth: Eastern Europe 500-1500, London – New York 1971). Continuitatea «commonwealth-ului bizantin» chiar și după prăbușirea statului bizantin denotă legătura sa puternică cu valorile civilizației.
3. Spre exemplu, cu ocazia atacului perșilor și arabilor din timpul domniei împăratului Irákleios și păstoririi patriarhului Sérghios (610-638).
4. Edwin Pears, The fall of Constantinople (trad. în gr. Η άλωση της Κωνσταντινούπολης, ed. Stohastís, Atena 2003, pp. 23-26).
5. Drakópoulos, Κείμενα με σπασμένη ενότητα.