Ce este de fapt Panslavismul?

Dec 09, 2016

Panslavismul este o viziune politică concretizată pentru prima dată la mijlocul secolului al XIX-lea, ca mișcare social-politică ce urmărea ca scop declarat unirea tuturor popoarelor slave. Atenția principală era îndreptată către Balcani, unde slavii sudici erau guvernați de două mari imperii: Austro-Ungaria și Imperiul Otoman. De Panslavism s-a folosit ca unealtă politică atât Imperiul Țarist – Rus cât și Uniunea Sovietică.

Mișcarea a început odată cu încheierea războaielor din anul 1815. Odată cu încheierea păcii, conducătorii europeni au încercat să restabilească status quo-ul antebelic. Reprezentantul Austro-Ungariei la Congresul de la Viena, Metternich, și-a dat seama că cea mai mare amenințare la adresa acestui status-quo în Austria erau mișcările naționalităților imperiului, care doreau independența. Supușii împăratului de la Viena erau membri a numeroaselor grupuri etnice, (italieni, români, unguri, etc), proporția de slavi fiind foarte ridicată.

Prima convenție panslavă s-a ținut la Praga – Boemia în 1848, în timp ce mișcarea slavilor sudici a devenit activă după ce Serbia și-a obținut îndependența de sub dominația Imperiului Otoman. În acest timp, în Austria a fost pusă în practică o politică internă represivă pentru a pune stavilă naționalismului care amenința unitatea imperiului.

Panslavismul din Balcani a fost total diferit de cel din Europa Centrală, orientându-se fără echivoc către obținerea sprijinului Rusiei. Mișcarea panslavă sudică era apărătoarea obținerii independenței de sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Otoman. Sârbii căutau să-i unească pe toți slavii balcanici sub conducerea lor. Serbia, imediat după cucerirea independenței, era un stat mic și, în ciuda instabilității Imperiului Austro-Ungar, acesta din urmă era un adversar redutabil al Serbiei. În această situație, ideea implicării în conflict a Rusiei a părut o alegere bună.

În 1806 și mai apoi în 1815, Serbia și-a consolidat independența față de otomani. Imediat după obținerea independenței, sârbii au început să caute să extindă controlul tânărului lor stat asupra tuturor slavilor din balcani dar și peste românii balcanici.

Miloš Obrenović, un luptător sârb pentru eliberarea de sub dominația otomană, obține în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Pașalâcului de Belgrad, reușind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est și Timoc, însă nu cucerește Timocul și Craina. La Pacea de la Adrianopole din 1829 și prin Hatișeriful de la 1830, Miloš Obrenović solicită anexarea județelor majoritar românești, Timoc și Craina. Printr-o intervenție militară trei ani mai târziu, acestea sunt ocupate, iar granița cu Bulgaria este stabilită pe râul Timoc. În acest mod, se realizează pentru prima oară despărțirea românilor din Timocul sârbesc de cei din Timocul bulgar. De asemenea, pentru prima dată în istoria sa, Serbia reușește să se învecineze cu Țara Românească. În 1833 ocupă de facto militar Timocul, dezlânțuind groază printre români. Preoții învățătorii și notabilitățile locale (etnici români) sunt uciși iar în locul lor sunt aduși sârbi care începând cu acel an interzic limba română și botezul cu nume românești.

Pe timpul Austro-Ungariei, slavii sudici erau împărțiți în mai multe entități: slovenii (Steiermark/Štajerska, Kärnten/Koroška, Görz/Goricija, Krain/Krajn) și sârbii (în Bosnia) în zona austriacă, croații și sârbii în zona maghiară (în regatul autonom Croația). Datorită pozițiilor diferite în cadrul imperiului, scopurile slavilor sudici difereau în rândurile diferitelor grupuri etnice. O alternativă puternică la panslavism era austroslavismul, activă în special în rândul slovenilor. Datorită faptului că sârbii erau distribuiți în mai multe provincii, cât și datorită legăturilor lor speciale cu statul independent Serbia, ei se numărau printre cei mai puternici susținători ai independenței slavilor de sud față de Austria.

Deși la încheierea primului război mondial s-a creat Regatul Iugoslaviei sub coroana sârbă și cei mai mulți slavi sudici au fost uniți într-un singur stat, o mare problemă a reprezentat-o tendințele opresiv-dominatoare ale sârbilor.

Panslavismul timpuriu a surescitat ceva interes printre polonezi, dar această orientare și-a pierdut din importanță datorită dominației Rusiei, care în timp ce vorbea despre eliberarea altor popoare slave prin acțiunile frățești ruse, în zonele pe care le stăpânea în Polonia ducea o politică opresivă. Așa au realizat polonezi cam ce este panslavismul. Panslaviștii ruși aveau o atitudine ambiguă față de polonezi, reprezentanți pe de-o parte ai unei națiuni slave, dar pe de altă parte, reprezentanți ai unuia dintre cei mai puternici adversari istorici ai Rusiei, Papalitatea Romană. Influența panslavismului secolului al XIX-lea a avut o influență mică asupra polonezilor, cu excepția simpatiei pentru alte națiuni slave aflate sub dominație străină și care se luptau pentru câștigarea independenței. După ce Polonia și-a recucerit independența de sub dominația prusacilor, austriecilor și rușilor în 1918, nici o forță politică responsabilă din Polonia nu a avut în programul lor o prevedere panslavă. În timpul epocii comuniste în Polonia, URSS-ul a folosit unealta panslavistă pentru justificarea controlului exercitat asupra fraților polonezi.

Marko Vlajovici