Magia populară românească – Solomonarii 4/4

Dec 13, 2016

Prin anul 2003 a circulat în ziare o poveste care se pretinde adevărată, despre un solomonar batran din Maramureș pe care sătenii îl numeau Ionu Morarului, Ion Nebunu sau Prostul din Sușeni. Era bătrân, bărbos, cărunt, îmbrăcat cu haine rele, de căpătat și legat peste sumanul de lână cu o sfoară din cânepă.

Își construise singur o căsuță în afara vetrei satului. Era din nuiele, lipită cu lut pe dinăuntru și pe dinafară, ceva mai mare decât un dulap. Își făcuse și pat. Focul îl făcea afară înaintea căsuței și-și gătea cartofi copți în jar, singura mâncare pe care știa să și-o facă. Era absolut de neînțeles cum de nu avea nevoie de caldură și dormea numai în frig, scrie romania-misterioasa.blogspot.rs.

După ce termina de mâncat, se așeza în genunchi, se ruga și mulțumea lui Dumnezeu și binecuvânta casa și oamenii din ea, încât cei care-l ascultau rămâneau muți de uimire. O vizită a lui Ion însemna milă și îndurare de la Dumnezeu pentru toată familia, așa că mulți erau bucuroși să le treacă pragul. Dar el avea casele lui preferate mai ales în Josani (partea de jos a satului). În Susani (partea de sus) căuta doar două-trei familii. Arăta ca un cerșetor, dar de cerșit nu cerșea niciodată. Intra în casă, se oprea lângă ușă și după ce saluta frumos cu „Lăudăm pe Domnul nostru Iisus Hristos„, aștepta să fie băgat în seamă și omenit.

Vacile lui Ion erau mereu un motiv de mirare. Când venea vremea de trimis la pășunat în munte, Ion le dezlega și le dădea drumul. Vacile se duceau singure exact unde trebuia. Singure se întorceau și toamna. „Ai plătit la păstor?„, îl întreba câte unul. „Al meu păstor îi în cer și nu cere niciodată plată„, zicea Ion. Iar Păstorul i le păzea cât se poate de bine. Urșii nu le făceau nici o zgârietură. Pe ale altora le nenoroceau de trebuiau tăiate sau le mâncau cu totul, încât le rămâneau numai copitele și coarnele. Ale lui se întorceau an de an tefere și frumoase.

Lucrul cel mai ciudat era că atâta vreme cât Ion cânta și-și făcea fânul, nu ploua nici o picătură și nu apăreau nori. Fânul lui n-a fost plouat niciodată. Satul stătea cu urechile ciulite și când se auzea Ion cântând, se grăbeau cu toții să iasă la fân, să țină ritmul cu el. După ce termina Ion cu fânul, începea să plouă cu săptămânile, de putrezeau brazdele de iarbă. „Dumnezeu ține cu Ionu Morarului„, recunoșteau cu voce tare oamenii.

Demult, într-o vară, în timp ce-și făcea fânul și cânta cu foc, mai la vale de el, doi bărbați tată și fiu, ieșiseră și ei la cosit. Din zori, de cum au început să cosească, au auzit însă o femeie bătând rufele cu maiul în pârâul din pădure. Cât a fost ziua de mare, femeia n-a încetat să bată rufele, iar cei doi bărbați au cosit cu frica-n sân. Își făcuseră planul că vor înnopta acolo, în colibă, și a doua zi se vor pune pe cosit de cum se va crăpa de ziuă. Femeia însă nu-și mai termina de spălat rufele, și cobora seara, așa că cei doi și-au luat coasele la spinare și-au coborât în sat, iepurește. A doua zi, întâlnindu-l pe Ion, l-au întrebat dacă a auzit și el pe cineva spălând rufele în pădure. „Io n-am auzit pe nimeni, vi s-o norocit„, le-a răspuns Ion. Totuși, cei doi erau siguri că în preajma lor fusese Fata Pădurii, care nu se lega de Ion, fiindcă nefiind întreg la cap, nu avea putere către femeie. Era și el ceva asemenea ei, prezent, dar nebunesc totodată.

Cât a trăit, despre Ionu Morarului nu s-a știut că este Solomonar. Era Solomonar, dar Solomonar ascuns. Adevărul a ieșit la iveală numai după ce a murit, când vremea s-a schimbat brusc, mai ales în ziua înmormântării. În ziua aceea, a fost cea mai mare furtună din câte s-au pomenit vreodată pe acolo. A fost o rupere de nori teribilă, a dat și cu grindină, mai mai să ia oamenii cu căruțe cu tot.

La sfârșitul ceremoniei, bărbații le-au trecut pe femei în spate, ca prin râu, de partea cealaltă a uliței. Cei veniți să-l conducă pe ultimul drum n-au dezertat. L-au însoțit până la capăt, știind fiecare în sinea lui de ce o face și din ce motiv rabdă urgia cerului. Poate sperau să fie doar asta pedeapsa lor pentru greșelile comise față de Ion.

Căruța cu sicriul, preotul, ceterașii și oamenii s-au pornit spre cimitir. În căruță, lângă sicriu, o bătrână îl bocea de formă, încercând să se țină de muzica instrumentală. Puhoiul de pe uliță însoțea cortegiul, lovind oamenii în picioare cu bolovanii desprinși de pe jos. De sus, ploaia și grindina îi șfichiuiau întruna.

Cum au coborât sicriul în groapă și-au început să-l acopere cu pământ, ploaia și grindina s-au oprit și a lucit vesel soarele.

Tot potopul acela s-a abătut numai asupra Susaniului. În Josani n-a fost nici o picatură de ploaie. Nimeni nu mai pomenise o furtună care să disloce bolovani și să-i lovească în picioarele oamenilor. Pentru că a dat și cu piatră, toată lumea a concluzionat că Ion a fost Solomonar și de asta s-a întamplât ce s-a întâmplat.

Cine știe cum se supară natura după un Solomonar care moare, mai ales că el a avut legatură cu vremea și fenomenele meteorologice. Bătrâna care a povestit toate acestea a adăugat, gânditoare: „A fost ultimul Solomonar de pe la noi, iartă-l Doamne, și pe mine ca l-am pomenit„.