Cultul șarpelui pletos Glykon

Jan 13, 2017

Cel puțin la început, cultul nu era legat de adorarea unei abstracții sau a unui spirit al șarpelui, ci a unui șarpe real, în care se credea că s-a reîncarnat divinitatea. Potrivit mitologiei cultului, șarpele-zeu a apărut după ce profetul Alexandru a prezis venirea pe pământ a unei noi reîncarnări a zeului medicinei, Asclepios.

Într-o după-amiază, în fața populației orașului Abonotichos (astăzi orașul Inebolu) de pe țărmul turcesc al Mării Negre, adunată în piața centrală, Alexandru a spart un ou de șarpe, care conținea, spunea el, divinitatea. O săptămână mai târziu, divinitatea crescuse și ajunsese la dimensiune umană, fiind dotată cu trăsături omenești și având un păr lung și blond. Părea să fie o păpușă cu trăsături omenești, pusă de Alexandru în templul orașului. În anumite reprezentări plastice, Glykon este înfățișat ca șarpe cu cap de păpușă. Ca și în cultele anterioare ale șerpilor, din Macedonia, venerarea șarpelui Glykon era axată îndeosebi pe puterea sa de a spori fertilitatea atât la femei, cât și la bărbați. Femeile sterile îi aduceau ofrande în speranța că vor rămâne însărcinate. Din scrierile lui Lucian reiese că profetul Alexandru avea metode mult mai puțin magice decât i se puneau în seamă de a determina femeile să rămână gravide. Se credea de asemenea că șarpele ferea orașele de epidemii, mai ales de ciumă.

În primăvara anului 1962, pe teritoriul municipiului Constanța a fost dezgropat un tezaur antic de o valoare deosebită, compus din 24 de piese lucrate în marmură, reprezentând divinități grecești: bustul zeiței Isis (divinitate egipteană, foarte populară la Tomis); șarpele Glykon; grupul statuar Fortuna cu Pontos; aedicula cu reprezentarea zeiței Nemesis; plăci votive cu reprezentarea Cavalerului Trac; bazoreliefuri ale lui Hermes, zeul comerțului; statuete ilustrând-o pe zeița Cybele; Selene - Luna în carul tras de doi tauri albi cu care circula pe bolta cerească; Cele trei Grații și Mithras răpunând taurul. Alături de plăcile pe care era reprezentat Cavalerul Trac (personaj pe care, în opinia unora, l-a preluat creștinismul, transferând calitățile acestuia către Sfântul Gheorghe), se aflau statui ale unor zeități păgâne, printre care Isis, Mithra și Selene (Luna). Între aceste piese, a fost găsită și o reprezentare a șarpelui Glycon. Nicăieri, pe mapamond, n-a mai fost găsită vreo sculptură antică asemănătoare. Vestitul șarpe încolăcit este sculptat din marmură albă și este realizat cu deosebită măiestrie. Stindardul de luptă al strămoșilor noștri geto-daci era un șarpe cu cap de lup. În schimb, șarpele Glykon are capul unui miel, plete și urechi omenești, trupul său terminându-se printr-o coadă de leu.

La romani, șarpele Glykon era o zeitate a cărei venerare a pornit de la un profet grec, pe nume Alexandros din Abonutichus. Adepții acestui cult nu erau, probabil, extrem de numeroși, dar au fost suficient de mulți pentru a-l propaga pe meleaguri dobrogene și, apoi, mai departe, până la marginile Imperiului Roman. Prin jurul anului 160, cultul șarpelui-zeu Glykon era răspândit pe țărmurile Mării Egee. În Antiohia a fost descoperită o inscripție, datând din acea epocă, care preia un text dintr-un oracol al lui Glykon, prin care șarpele și zeul Apollo Phoibos protejau orașul de ciumă, amănunt menționat și în scrierile lui Lucian. Alexandru din Abonutichus și-a proclamat și el legăturile cu marile sanctuare oraculare ale epocii, în special cu cel de la Claros, din apropiere de orașul grec Colophon. În scurt timp, cultul șarpelui Glykon s-a extins într-o arie vastă aflată între fluviile Dunărea și Eufrat. Începând cu sfârșitul domniei împăratului roman Antoninus Pius (138-161) și continuând în secolul al III-lea, Imperiul Roman au fost bătute monede pentru a cinsti cultul lui Glykon, atestându-se și prin aceasta popularitatea sa. Cultul și-a pierdut treptat adepții, intrând în declin după moartea fondatorului său în jurul anului 170, supraviețuind încă cel puțin 100 ani, pentru a dispărea la începutul secolului al IV-lea. Cultul l-a inclus apoi în mitologia sa și pe fondatorul său, Alexandru din Abonutichus, ca urmaș al lui Asclepios, zeul medicinei. Unele dovezi atestă faptul că acest cult a supraviețuit și în secolul al IV-lea. Cu mai mult de doi ani în urmă, statuia veche de 18 secole a fost solicitată de către chinezi, pentru a fi expusă într-o expoziție de lungă durată. Însă, cu toată părerea de rău (de ambele părți), șarpele Glykon nu a putut fi trimis pe acele îndepărtate meleaguri. De altfel, inestimabila statuie n-a mai fost scoasă niciodată din sala din care a fost amplasată după descoperire, la muzeul de istorie din Constanța.

La romani, șarpele Glykon era o zeitate a cărei venerare a pornit de la un profet grec, pe nume Alexandros din Abonutichus. Adepții acestui cult nu erau, probabil, extrem de numeroși, dar au fost suficient de mulți pentru a-l propaga pe meleaguri dobrogene și, apoi, mai departe, până la marginile Imperiului Roman. Se pare că originile cultului se află în Macedonia, în credințele populare existente acolo cu mult înaintea nașterii lui Alexandru cel Mare. În timpul vieții lui Alexandru, dar și după, circula legenda că marele strateg și lider militar, era, de fapt, unul dintre fii lui Zeus, zeu suprem care o vizitase pe mama acestuia sub chip de șarpe.

Ca zeitate, șarpelui Glykon i se atribuia puterea de a tămădui infertilitatea feminină și masculină și de asemenea, puterea de a ocroti așezările umane de cumplitele molime care decimau oamenii în Antichitate. La jumătatea secolului II e.n., șarpele Glykon era venerat deja, pe malurile Pontului Euxin. În acea perioadă, cultul șarpelui pletos, având bot de miel, intrase inclusiv în atenția împăratului Marcus Aurelius, ce dorea să afle mai multe despre cultul ce-i era dedicat neobișnuitei zeități.

Pornind din Peninsula Balcanică, cultul șapelui Glykon a ajuns până departe, pe țărmurile Eufratului. Romanii au emis monede pe care era reprezentată această zeitate. Cu toate acestea, popularitatea sa a intrat într-un declin accelerat, spre finalul secolului III e.n. Se pare că obiceiurile legate de venerarea șarpelui vindecător Glycon s-au stins, cu repeziciune, în secolul IV e.n., probabil și ca urmare a expansiunii creștinismului.

În lume nu mai există vreo statuie, fie și una vag asemănătoare celei de la Tomis, care să-l reprezinte pe șarpele Glykon – zeitatea al cărei cult se răspândise, cândva, într-o mare parte din Imperiul Roman. Statueta, care datează din secolul al II-lea, este sculptată, împreună cu postamentul, dintr-un singur bloc de marmură, cu latura de 66 cm, iar dacă ar fi desfășurat, șarpele ar avea 4,76 m lungime. Tehnica de lucru folosită a fost cea de cioplire și șlefuire. Șarpele este reprezentat încolăcit, având bot de miel, păr și urechi omenești și coadă de leu. Prezența statuetei șarpelui Glykon în tezaurul descoperit în vechea cetate Tomis atestă răspândircea cultului și în cetățile grecești din Dobrogea. Statueta a fost expusă în Sala Tezaur de la parterul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța. Ipoteza prin care se identifică statuia ca fiind dedicată cultului zeului Glykon a fost lansată de cercetătorul Alexandru Culcer, într-un studiu publicat în Apullum, anuarul muzeului județean din Alba Iulia. Glycon a fost multă vreme o zeitate mai populară decât Esculap. Timp de multe secole, medicii îşi adăugau numelui pe acela de Glycon, în credinţa că el le conferă puteri magice.

Surse: ro.wikipedia.org; medfam.ro; romania-misterioasa.blogspot.rs