Cetinje – centrul spiritual al vlahilor de odinioară

Jan 31, 2017

În cartea Urme ale vlahilor din Muntenegru, apărută la Editura ,,Emma Books" din Sebeș în anul 2012, acad. Božidar Šekularac din Podgorica susține că „urme ale vlahilor” pot fi identificate pe întreg teritoriul Muntenegrului, începând de la muntele Orjen, apoi Zubac, Riđan, Nikšic, Bratonožić, Vasojević, Kuča, iar pe coasta adriatică muntenegreană în orașele Kotor, Bar și Ulcinj.

De altfel, tradiția triburilor este identificabilă și astăzi în Muntenegru. În timpul numeroaselor imigrări ale populației din Muntenegru din cauza numeroaselor războaie și conflicte inerte, un oarecare rol au avut și păstorii vlahi, care au fost slavizați în decursul secolelor XIV și XV.

Bineînțeles că încă se făcea distinctive între vlahi, respectiv morlacii de pe litoral și cei slavi, care aveau origine vlahă. Ca exemple se iau triburile muntenegrene Paštrović și Lješević, după care și astăzi ținuturi întregi poartă acest nume. În ținuturile respective tot se mai păstrează legende despre vlahi, iar în orașul Cetinje există date și documente despre căpetenia vlahilor de aici, Radu Vlahul și vlahii lui, care în anul 1450 și-au construit o biserică ce se păstrează și acum și care poartă denumirea de Biserica Vlahă din Cetinje. Se spune că elemental vlah era în această regiune foarte puternic și că a contribuit la consolidarea cătunelor muntenegrene.

De altfel, vlahii trăiau în cătune și aveau căpetenia lor, care se numea cătunar, cneaz sau celnic. Numărul familiilor într-un cătun varia, dar nu peste 30 de gospodării. Cătunarii, respective vlahii de aci, erau fie păstori, care își păstoreau turmele de oi vara la munte, iar iarna în văile râurilor din apropiere care se vărsau în Marea Adriatică, fie țărani care lucrau pe moșiile mănăstirilor.

Toți aveau obligația să plătească tribut și să presteze unele servicii proprietarilor, fie să lucreze mai multe zile pe an pe moșiile acestora, fie să transporte sare de pe litoral sau lemne și carbine pe litoral, în fostele orașe, respective cetăți, de la Bar și până la Dubrovnik.

Muntele Lovćen

Potrivit celor mai veridice studii scrise pânăacumdespre vlahii dinMuntenegru, cea mai sigură dovadă despre prezența lor aici este Carta cneazului muntenegrean Ivan Crnojević, păstrată din anul 1485 la Mănăstirea din Cetinje. În acest document se amintește Biserica Vlahă despre care, de altfel, circulă și mai multe legende cu privire la înălțarea ei. Cercetătorul muntenegrean Ljubomir Kapisoda, în lucrarea sa Vlaška Crkva consemnează că „Biserica Vlahă este cea mai veche biserică cunoscută în Cetinjsko polje (Câmpia Cetinje) și ea se află în partea centrală a acestui oraș.Afost ridicată pe la jumătatea secolului al XV-lea, ca prima clădire în Lovćenski dolac (Valea Muntelui Lovćen) de odinioară, prin care curgea Cetina, râu care după dispariția sa a lăsat numele său viitoarei localități Cetinje”.

Etnograful sârb Jovan Erdeljanović amintește în studiile sale Biserica Vlahă, care „inițial a fost construită din nuiele și tencuită cu pământ muiat”. Despre ea circulă mai multe legend pe care el le-a cules de la familiile Ivanović și Ivanišević din Donji Kraj și în care se spune că Biserica Vlahă a fost construită de fii lui Ivan Borojević, veniți aici din Stari Vlah, de pe muntele Zlatibor. O altă legendă, tot din Donji Kraj, spune că Biserica Vlahă a fost înălțată de păstorii vlahi veniți aici de pe Stari Vlah. Este vorba de neamurile Delje, care există și acum la Cetinje. În schimb, etnograful muntenegrean Andrija Jovičević, de altfel colaborator apropiat al lui Jovan Erdeljanović, notează în studiile sale că „Vlahii au avut biserica lor în Câmpia Cetinje, care și astăzi se numește Vlaška crkva (Biserica Vlahă) și că aici, la Cetinje și întreaga câmpie a Lovćen-ului, era sediul vlahilor. De aici, păstorii vlahi plecau cu turmele lor la păscut, pe muntele Lovćen și în župa, în apropiere de Rijeka Crnojević”. Jovičević mai scrie că „vlahii erau mulți în această zonă și că pe acele vremuri nu mai exista aici o altă localitate și alte cătune decât ale vlahilor”.

De altfel, vlahii erau și bine organizați, având în fruntea lor căpetenii foarte curajoase. Unul dintre aceștia, intrat în legendă, a fost Radule Vlah, respective Radu Vlahul, despre care Jovičević spune că „a fost un viteaz care vara trăia în Cetinje, iar iarna la Dubrovnik. Atunci când domnitorul Zetei, Ivan Crnojević, voia să se mute în Cetinje, trebuia să-I alunge pe vlahii de aici și să-l ucidă pe Radu Vlahul... L-a tocmit pe un cetățean din Zeta, care, însoțit de 30 de muntenegreni din mai multe triburi, l-a pândit pe Radu, sub Bijeloški Sokol, și l-a ucis... Vlahii rămași fără cneazul lor, s-au retras în munți”.

După Erdeljanović, „Radule Vlah a trăit, împreună cu vlahii săi, în cătunele din Bjeloši”. Aceasta ne dovedesc și numeroasele toponime (păstrate până în zilele noastre) care provin de la numele lui Radu, ca de exemplu: Radulova Glavica (Colina lui Radu), Radulov Brijeg (Dealul lui Radu), Radulova Jama (Peștera lui Radu ), Radulovi Dolovi (Văile luui Radu), dar și alte toponime de origine vlahă: Lašar, Gropeza, Šura, Bucinela, Lavorinski brijeg...”.

Academicianul muntenegrean dr. Božidar Šekularac scrie în studiul său Orizonturi istorice din Duklja și Muntenegru, „că după venirea sa la Cetinje, Ivan Crnojević l-a respectat cu adevărat pe Radule Vlah... De altfel, Ivan Crnojević s-a căsătorit de două ori. Prima lui soție s-a numit Gojislava și a fost fiica lui Đurđe Arijanin Komnina, iar cea de-a doua s-a numit Mara și a fost fiica lui Stefan Vukčić. Mara a născut trei băieți și o fetiță pe numele Jekaterina, pe care a căsătorit-o cu Radule, voievod vlah”.

Biserica Vlahă

Iată, cât de apreciat era acest Radu Vlahul, la Curtea principelui muntenegrean Ivan Crnojević, care și-a căsătorit unica fiică a sa cu cătunarul roman - Radu fiind, cu adevărat, o personalitate de vază aici, astfel că Ivan Crnojević dorea să-l apropie de el, chiar și prin înrudire de sânge. Din păcate, cum trecea timpul, tot mai mult au crescut interesele personale și ale ambelor comunități bineînțeles, dar, totodată, și conflictele dintre ei, conflicte care au culminat cu lichidarea cneazului vlah și, în continuare, cu alungarea vlahilor din Câmpia Cetinje, unde aceștia erau în majoritate și unde și-au înălțat și biserica.

Am vizitat în mai multe rânduri această biserică. Pentru întâia dată, în aprilie 1979, la două zile după cutremurul catastrofal de pământ din Muntenegru, iar ultima dată în iulie 2014. De fiecare dată eram însoțit de istorici și oameni de culturămuntenegreni, care au cercetat și au scris lucrări bine documentate despre acest monument valoros din istoria poporului muntenegrean, el fiind și o mărturie importantă a existenței și viețuirii vechilor vlahi în aceste ținuturi. Toți acești istorici constată în lucrările lor, că Biserica Vlahă era construită foarte modest, din „lemn și pământ”, dar că ea a fost, pe parcursul anilor, renovată în mai multe rânduri, ba chiar înâlțată din nou pe vechiile temelii. „Pereții” din nuiele au fost înlocuiți cu pereți din piatră, iar acoperișul din stuf, cu unul din țiglă. Actuala biserică și-a primit forma și mărimea pe care o are astăzi, în urmă cu exact 150 de ani, deci, în 1864.

„Înainte de Războiul din 1876, Biserica Vlahă era singura zidire din întreg ținutul, înălțată pe o colină, departe de casele de la poalele acesteia, iar ulterior au fost construite în jurul ei, mai multe case...”.

De-a lungul istoriei, biserica a fost un lăcaș sfânt foarte apreciat, chiar și de domnitorii muntenegreni. Astfel, la 27 octombrie 1860, în această biserică s-a cununat Nikola I Petrović Njegoš cu Milena Vukotić, fiica voievodului muntenegrean Petar Vukotić.

Costa Roșu

(Libertatea nr. 3748, 2014)

Foto: Cetinje, Muntenegru

Bibliografie:

1.Jovan Erdeljanović, Stara Crna Gora, Belgrad, 1978.

2.Božidar Šekularac, Dukljansko – zetska povelja, Titograd, 1987.

3.Cvetko Pavlović, Đuro Batrièević, Kosta Rošu, Vlasi u Crnoj Gori, Rešica, 2004

4.Istorija Crne Gore, II/2, Titograd, 1970