Săgeata care a provocat distrugerea Imperiului Roman de Apus

Jan 31, 2017

În anul 378, un soldat a făcut o greşeală ce a accelerat în mod considerabil, dacă nu chiar a provocat, distrugerea a Imperiul Roman de Apus. Totul a început departe de Roma, în stepele Asiei, locul de baştină al majorităţii triburilor de călăreţi nomazi.

Printre alţii, goţii au trăit în aceste stepe înainte să se mute în Europa de Est. Goţii erau duri, însă s-au apropiat de graniţa cu imperiile Romane (de Apus şi de Răsărit) deoarece alţi barbari, mult mai duri, îi presau. Aceştia erau hunii, făcuţi celebri de Attila o generaţie mai târziu, când au devastat Europa.

În această perioadă, însă, hunii erau o ameninţare aflată la mare depărtare, pe când goţii erau la graniţa Romei, unde cereau să traverseze şi să se aşeze pe teritorii controlate de Imperiul de Apus. Goţii erau împărţiţi în două grupuri, ostrogoţii (din est) şi vizigoţii (din vest). Liderii vizigoţi s-au întâlnit cu oficialii romani şi le-au cerut permisiunea ca poporul lor să pătrundă pe teritoriul roman. Cele două părţi au căzut de acord că, în cazul în care îşi vor lăsa armele în urmă, vor fi bineveniţi. De asemenea, romanii au înţeles că vizigoţii nu aveau cum să aibă parte de o recoltă imediat, astfel că Roma a decis să le ofere alimente până la următoarea recoltă, scrie aufacutistoria.blogspot.rs.

Întreaga populaţie a migrat, sute de mii de bărbaţi, femei şi copii traversând graniţa în Imperiul Roman. Deşi ostrogoţii nu făcuseră parte din înţelegerea cu romanii, ei au trecut la rândul lor râul ce reprezenta graniţa cu Imperiul Roman. La scurt timp după ce a devenit evident că romanii nu aveau suficientă hrană pentru toţii goţii, vizigoţii au început să captureze sursele de hrană pe care le găseau, jefuind de multe ori satele ce le ieşeau în cale. Din acest motiv, grupuri restrânse de goţi se luptau în mod constant cu grupuri de soldaţi romani.

Pentru a încerca să rezolve această problemă, guvernatorii romani au solicitat o întâlnire cu toţi liderii vizigoţi. Întâlnirea era, de fapt, un truc prin care romanii doreau să asasineze toată conducerea vizigotă, moment după care ar fi putut transforma în sclavi vizigoţii înfometaţi şi fără conducător.

Tentativa de asasinat a eşuat, liderii vizigoţi reuşind să evadeze, iar armata acestora a primit în scurt timp întăriri de la ostrogoţi. Timp de câteva luni, cele două părţi s-au luptat constant. În cele din urmă, împăratul Valens a sosit în zonă pentru a pune punct războiului. Liderul roman spera să câştige o bătălie decisivă prin care să îi distrugă sau să îi gonească pe goţi. Regele vizigot Fritigern a propus romanilor încetarea ostilităţilor dacă poporul său putea prelua controlul asupra Traciei. Valens nu a fost de acord cu propunerea lui Fritigern, adunând o armată mare compusă din cavalerie şi infanterie. Fritigern i-a strâns la rândul său pe goţi, însă a făcut încă o propunere de negociere.

În acest punct al istoriei, goţii erau un popor aproape la fel de civilizat ca romanii, fiind chiar mai cultivaţi decât cetăţenii romani din Galia. Liderii lor erau furioşi, însă percepeau totodată că ambele părţi aveau mai mult de pierdut decât de câştigat. Goţii nu-şi doreau un război care i-ar fi distrus ca popor în cazul eşecului. Chiar şi o victorie ar fi dus doar la slăbirea unui potenţial aliat în lupta contra hunilor. Ce îşi doreau cu adevărat goţii era un teritoriu în care să se stabilească. Acest lucru este demonstrat de faptul că goţii s-au unit în cele din urmă, 80 ani mai târziu, cu ultima armată romană adevărată pentru a-i învinge pe Attila şi pe hunii săi. Vizigoţilor nu le plăcea Roma, însă se temeau şi mai tare de huni.

Cele două armate s-au întâlnit în apropiere de Adrianopol şi fiecare dintre ele şi-a stabilit tabăra în câmpul vizual al adversarului. Cele două părţi au căzut de acord ca Valens să trimită o delegaţie în ringul de caruri ce delimita tabăra vizigoţilor. Fiecare tabără veghea cu atenţie la semnele unei posibile trădări, pregătindu-şi trupele de cavalerie pentru atac în caz că era nevoie. Fritigern părea dispus să discute la modul serios despre pace. Totuşi, o mică greşeală avea să vină de hac Romei.

În mod cert, delegaţia romană era ezitantă în drumul său spre tabăra vizigotă. Reprezentanţii Romei erau conştienţi că un astfel de truc fusese folosit chiar de romani pentru a încerca asasinarea liderilor pe care acum aveau să îi cunoască. În jurul lor, mii de cavaleri înarmaţi cu arcuri şi lănci erau pregătiţi de atac. De altfel, în ultimele luni membrii celor două armate se întâlniseră de multe ori pe câmpul de luptă, astfel că atmosfera era foarte tensionată.

Pe fondul acestei tensiuni, unul dintre soldaţii care păzeau delegaţia romană a reacţionat brusc la ceva ce a zărit în tabăra vizigoţilor. Nu este clar dacă soldatul a recunoscut vreun inamic vechi sau dacă a văzut o mişcare neaşteptată, însă ce se ştie sigur este că acesta a tras cu săgeata în direcţia taberei vizigoţilor. Aceştia au reacţionat prompt cu un tir de săgeţi, iar majoritatea componenţilor delegaţiei romane au căzut la pământ.

Văzând acest lucru, cavaleria romană a atacat tabăra goţilor din ambele părţi, însă nu a reuşit să o penetreze. Cavaleria grea a vizigoţilor şi a ostrogoţilor se ascunsese în pădure, astfel că în momentul atacului roman aceasta a ieşit la iveală şi a lansat contraatacul. Asaltată de săgeţile provenite din tabăra vizigotă şi de forţele călare, cavaleria romană a decis să abandoneze lupta, lăsând în urma neprotejate forţele de infanterie. Prost pregătiţi şi echipaţi sumar, soldaţii romani au reprezentat o pradă uşoară pentru forţele goţilor, care au ucis 40.000 de combatanţi. Acest lucru avea să însemne distrugerea pentru totdeauna a invincibilităţii Imperiului Roman de Apus. Armatele romane aveau să devină din ce în ce mai puţin romane şi mai degrabă barbare. Roma nu avea să mai conducă vreodată regiuni din afara Italiei, iar la un secol distanţă avea să fie cucerită de două ori, barbarul Odoacru obţinând titlul de împărat.

Dacă acea săgeată nu ar fi fost lansată spre tabăra goţilor, ar fi existat şanse ca întâlnirea să se fi concretizat cu pace. Vizigoţii fuseseră cei ce ceruseră discuţiile, aceştia având solicitări concrete, iar Valens ar fi fost avantajat să-i aibă aliaţi şi nu inamici. Fără dezastrul de la Adrianopol, Roma ar fi rămas mai puternică şi capabilă să se apere. O Romă cu o armată reală şi cu goţii ca aliaţi ar fi putut să menţină nivelul cultural ridicat multă vreme. Secolele ce au urmat Bătăliei de la Adrianopol au rămas în istorie sub numele de „Evul întunericului” sau „Epoca tenebrelor”. Fără acea săgeată lansată de un soldat anonim, acele secole ar fi putut fi mult mai puţin întunecate.