Formarea poporului român 2/15

Feb 27, 2017

Prin expresia ”civilizaţia geto−dacilor’’ desemnăm ansamblul manifestărilor de civilizaţie ale geto−dacilor. Am făcut această precizare din capul locului pentru a−l atenţiona pe cititor asupra faptului că:

1. în teritoriul geto−dacilor existau manifestări de civilizaţie aparţinând altor etnii (greceşti, celtice, scitice etc.), analiza lor ar fi presupus o scimbare de titlu (”civilizaţii din spaţiul geto−dacic’’), aspect ce nu corespunde obiectivelor demersului nostru;
2. civilizaţia geto−dacilor cuprinde elemente de împrumut, preluate de la etniile cu care a intrat în contact şi care aveau ceva de ”dat’’ (numai din această perspectivă vom adduce în discuţie raporturile cu aceste etnii), iar pe de altă parte civilizaţia lor cuprinde elemente originale, rod al unor sinteze sau inovări (din această perspectivă se poate vorbi de civilizaţia ”geto−dacica’’, adică a geto− dacilor, specifica lor);
3. adjectivul cel mai corect pentru a exprima fapte ale geto−dacilor este ”geto−dacic’’ sau ”daco−getic’’.

Statul geto−dacilor

În secolul I î.d.Hr., începând cu Burebista, lumea geto−dacică intra într−o altă etapă a evoluţiei ei, în etapa statală. Acum se poate vorbi de prezenţa unui rege la daci, în interesuri deosebite de cele date acestei funcţii pentru perioada anterioară.

Acum regele nu mai este atât un comandant de oaste, funcţie ce se va menţine în măsura deosebită, cât, din ce în ce mai mult, un legiuitor, un om preocupat de probleme administrativ−civile.

Burebista, prin marea sa operă de unificare, a întemeiat un stat centralizat, puternic, pe care l-a condus timp de 4 decenii

Regele nu mai este, ca pe vremea lui Dromichaites, de exemplu, primus inter pares. Prezenţa adunării armate lângă rege, în vremea aceasta, nu mai înseamnă ”democraţie militară’’, nu înseamnă transformarea regelui într−un sef militar doar. Începând cu Burebista, se poate admite instituirea principiului priorităţii agnaţilor la moştenirea tronului.

După detronarea şi moartea lui Burebista statul său a fost împărţit între fiii sau nepoţii sau alte rude ale marelui rege. Este greu să ne închipuim ca Burebista nu a căutat, încă din timpul domniei, să−şi asigure tronul cu moştenitori de sânge. Regele ajunge, în vremea statului dacic, un adevărat conducător, preocupat de toate problemele societăţii, de la purtarea războaielor şi până la ridicarea cetaţilor, de la apărarea clasei dominante şi până la reglementarea vieţii moral−spirituale.

Preţuit de popor, glorificându−l când şi−a apărat ţara, cum s−a întâmplat cu Diurpaneus, supranumit Decebalus, regele nu era considerat zeu. Puterea regelui geto−dacilor nu era despotica, ci mărginită, chiar controlată de un consiliu aristocratic, dar şi de adunarea poporului, ca la vechii macedoneni. Un absolutism întunecat, cumplit, sângeros, de rezonanţa orientală, teocratic, nu fiinţa la geto−daci. Prezenţa unui consiliu nobiliar, a adunării armate, nu a împietat asupra coerenţei sistemului politic din statul geto−dacic. Nu cunoaştem cu exactitate ierarhia în cadrul conducerii statului geto−dacilor şi, împlicit, a consiliului regal. Este sigur însă ca regele încerca un control al intregului stat printr−un aparat administrativ compus, în partea sa superioară, din tarabostes.

În antichitate, pentru ca o ţară să fie considerată că ar avea condiţie de stat era absolut necesară existenţa unei armate permanente. Dacă pentru timpul lui Burebista nu avem date sigure (nimic nu ne opreşte însă să ne imaginăm prezenţa unei numeroase gărzi personale pentru preîntâmpinarea eventualelor mişcări interne, pentru a domina şi ridica tributul de la oraşele greceşti supuse sau chiar pentru o rapidă intervenţie la hotare), pentru epoca lui Decebal însă, avem dovezi certe despre existent unei armate permanente. Astfel, în unul din discursurile sale Dion Chrysostomos (XII, 19), care, trecând prin Dacia lui Decebal după anul 87, adică într−o vreme de linişte şi pace din partea romanilor, spune că acolo el a vazut ”peste tot săbii, lanci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmaţi’’.

Cetatea geto-dacilor de la Butuceni, raionul Orhei

Tot din timpul acestui rege, ştim de la Cassius Dio (LXV, 8, 5) că una dintre condiţiile păcii impuse lui Decebal de către Traian în 102 prevedea ca regele dac ”să predea armele, maşinile de război împreună cu constructorii acestor maşini’’. Or, o asemenea clauză echivala cu desfiinţarea unei armate cu caracter permanent. Dar dovada cea mai puternică o constituie cea arheologică. Este vorba de multitudinea cetăţilor dacice care, în timp de pace, aveau fiecare câte o garnizoană.

În ansamblul statului geto−dacilor un rol deosebit îl juca sacerdoțiul. Începând cu Burebista, cinul preoţesc geto−dacic a devenit o instituţie organizată şi cu funcţiuni social−politice foarte importante. Conducătorul sacerdoțiului era marele preot al cultului Zeului, cel mai cinstit de către geto−daci. Nu avem date cu privire la organizarea internă a sacerdoțiului. Despre preoţi putem afirma că se bucurau de mare cinste. Marele preot era un fel de capetenie spirituală în societatea geto−dacică. Ei contribuiau, prin cultivarea şi întreţinerea unui anumit cult legat de ”panteonul’’ pan−dacic, la întărirea unităţii politice a geto−dacilor, la păstrarea unei anume moralităţi.