Vlăhismul – o teorie contrară unității teritoriale a Serbiei

Feb 27, 2017

Anumite cercuri și persoane de la Belgrad au arborat un nou stindard, cel al vlăhismului care se dorește a fi un curent ce ar face distincție între români și așa-zișii vlahi. Acest curent este unul de origine eminamente sârbească și pornește de la specularea unor aspecte formale, nu de fond.

Problema e că sârbii i-au numit tradițional pe românii din Văile Timocului, Dunării și Moravei, dar și pe cei din Homolie cu un exonim, cel de Vlah, iar pe românii din Voievodina, alăturați Serbiei abia după Primul Război Mondial, cu etnonimul propriu, cel de Român. Atât românii din Timoc, cât și cei din Voivodina își spun în propria lor limbă, invariabil, Români/Rumâni. Și doar atunci când vorbesc în sârbă, românii din Timoc apelează la exonimul Vlah, pentru că acesta este generalizat în limba sârbă, nu și în limba maternă a acestor români timoceni. Deci, folosirea în sârbă a exonimului Vlah ține de formă, nu de fond. Vlah este unul dintre felurile de a spune Român pe sârbește, nu o altă realitate.

Dacă românii din Provincia Autonomă Voivodina, reprezentând circa 10% din toți românii din Serbia, sunt recunoscuți ca atare și li se respectă, alături de alte 4 naționalități din provincie, drepturile cuvenite pe plan cultural, educațional, mediatic, bisericesc și administrativ, românii din Timoc, reprezentând cca 90% din ansamblul românității din Serbia, nu se bucură de niciun fel de drepturi naționale, nefiind recunoscuți ca români și tratați ca o nouă națiune, vlahă sau valahă, distinctă de națiunea română și opozabilă acesteia. Vom preciza în context că românii reprezintă în Republica Serbia de astăzi prima minoritate națională din punct de vedere numeric (peste 5% din ansamblul corpului social), fiind urmați, la mică distanță, de minoritatea maghiară. Specificul geografic și demografic al Serbiei face ca cele peste 5% de cetățeni sârbi de naționalitate română să locuiască într-un spațiu care reprezintă peste 10% din suprafața Republicii Serbia. Raportat la Serbia propriu-zisă, fără Provincia Autonomă Voivodina și fără Kosovo, acest procent teritorial crește mai mult decât dublu. Când nu-i mai pot asimila sau prezenta drept etnici sârbi pe românii timoceni, unii înceracă să inventeze așa-zisul popor vlah, cu limbă vlahă, cu identitate vlahă, cu scriere vlahă, toate diferite de cele românești.

S-ar părea că până aici totul este clar și că promotorii teoriei vlăhismului acționează pe cât se poate de egoist dintr-un imbold patriotic sârbesc având ca țintă fărâmițarea principalului bloc minoritar din țară. La o privire atentă însă, vom observa că vlăhismul nu doar că nu servește deloc cauza sârbească, ci se ridică împotriva acesteia, ca o amenințare reală. Autorii sârbi și puținii adepți dintre românii localnici ai teoriei vlăhismului (pusă chiar în practică prin crearea unui Consiliu Național Vlah distinct de Consiliul Național Român), mânați de ideea dezbinării blocurilor minoritare acoperită sofistic cu pretextul autoidentificării individuale, neglijează principiul autodeterminării politice colective corelat cu cel al autoidentificării. Și aici apare problema. Autorii teoriei vlăhismului spun simplu: vlahii nu sunt români, ei sunt o națiune distinctă de români, ca și de sârbi, pentru că așa se autoidentifică ei în limba sârbă când sunt chestionați de autoritățile sârbe. Pe scurt, vlahii ar fi un nou popor, o nouă nație și patria lor este Timocul.

Principiul autoidentificării etnice a persoanelor este un principiu unanim recunoscut și fixat în principalele instrumente juridice internaționale (universale și europene) în materie de drepturi ale omului. În cazul românilor timoceni observăm că ei se autoidentifică în limba maternă ca Români/Rumâni, iar în limba sârbă traduc termenul cu exonimul sârbesc Vlah. Deci, pentru ei, Vlah nu e termen de autoidentificare în limba maternă, ci doar o traducere în manieră sârbească la care recurg doar când sunt nevoiți să vorbească sârbește. Ar fi corect ca autoritățile sârbe să nu treacă peste numele de autoidentificare etnică a acestor români în limba lor maternă, întrucât însăși noțiunea de autoidentificare presupune identificarea în limba maternă, nu multiplele traduceri ale termenului, care diferă de la o limbă la alta (de exemplu: Deutsch (autoidentificare prin endonim), dar și Neamț, German, Alemand, Tedesco (traduceri sau exonime)).

Autoidentificarea ține de persoane, deci este un drept individual. Autodeterminarea însă, ține de popoare, deci este un drept colectiv. Potrivit cadrului internațional dreptul la autodeterminare este rezervat exclusiv popoarelor, nu și diverselor minorități naționale înrudite cu statele naționale existente.

Atunci când anumite cercuri de la Belgrad încearcă să creeze din minoritatea națională română din Serbia două entități: o minoritate națională română mai mică și un nou popor vlah mai mare, ca națiune distinctă atât de români, cât și de sârbi, este corect să ne întrebăm dacă aceste cercuri iau în calcul și perspectiva ca noua națiune vlahă, ridicată ca nou popor la un rang superior celui de minoritate națională română, să se autodetermine în viitor. Însăși ideea de națiune vlahă diferită de români scoate problema din zona culturală și o duce în zona periculoasă a politicului.

Dacă statul sârb ar recunoaște că românii din Timoc sunt o simplă și singură minoritate națională, românească, înrudită cu România, această minoritate înrudită ar putea pretinde doar drepturi culturale și educaționale, neavând drept de autodeterminare ca națiune. Nicio minoritate, nicăieri în lume, în accepția dreptului internațional, nu poate pretinde mai mult decât autonomie culturală, menită să-i protejeze și promoveze identitatea distinctă.

În cazul în care statul sârb inventează noua ”națiune vlahă”, aceasta, neavând un stat înrudit și nedeterminându-se vreodată ca națiune, capătă drept de autodeterminare națională până la crearea propriului stat vlah și separarea de Serbia. Cine nu crede, să consulte documentele de drept internațional la capitolul autodeterminarea popoarelor. Inventând minoritatea vlahă, unii inventează, de fapt, noua națiune vlahă. Prin agitarea teoriei vlăhiste ni se sugerează că Serbia nu mai este un stat național sârb cu diverse minorități în interiorul său, ci un stat sârbo-vlah, o uniune a două popoare care tolerează în cuprinsul său și minoritățile, printre care și o mică minoritate românească în Voivodina. Pentru asta inventează unii poporul zis vlah.

Realist și obiectiv vorbind, miza autorilor noii națiuni vlahe este crearea condițiilor pentru autodeterminarea acestei noi națiuni și separarea ei de Serbia, într-o logică care o continuă pe cea a destrămării fostei Iugoslavii. Lovindu-se în unitatea minorității române din Serbia, se lovește, prin ricoșeu, în unitatea teritorială a Serbiei însăși.  De la Timočka Krajina până la Vlaška Krajina sau Vlaška država nu e decât un singur pas. Nu este pentru prima oară în istorie când o falsă problemă etnică poate genera o reală problemă teritorială.

Nu ar fi mai înțelept ca autorii teoriei antiromânești a vlăhismului să recunoască faptul că românii timoceni sunt parte a minorității naționale române din Serbia și că acestei minorități i se cuvin drepturi culturale rezervate oricărei minorități, nu drepturi politice rezervate unor popoare întregi lipsite de stat național? Părerea noastră este că ar fi mai înțelept. Vrând să spargă unitatea naturală a minorității române din Serbia, autorii teoriei vlăhismului riscă să spargă unitatea teritorială a Serbiei. Unde dai și unde crapă!

Vlad Cubreacov