Globalizarea - un pas important către “Noua Ordine Mondială” 2/4

Mar 01, 2017

Când recent marile firme financiare de pe Wall Street erau pe punctul de a falimenta pe banii investitorilor, Washingtonul a intervenit şi le-a salvat acordându-le miliarde de dolari din banii cetăţenilor Americani. Cu acel prilej, directorii firmelor beneficiare şi-au acordat între ei prime de zeci de milioane de dolari.

Instituţia financiară Glodman Sachs, de exemplu, a realizat un profit de 10 miliarde de dolari în 2006 şi la sfârșitul anului a acordat prime de câte 25 de milioane de dolari unui număr de 25 de directori. Preşedintele firmei, Lloyd Blankfein, a primit o primă de 54 de milioane. Câteva luni mai târziu, firma a intrat în faliment şi a fost salvată de guvernul federal. (6) Eram la Washington şi am urmărit la televiziune interpelarea lui Blankfein în Congres. Acesta a insistat că firma Glodman Sachs nu e răspunzătoare de evoluţia investiţiilor şi a respins orice control din afară asupra activităţii ei. Când o mică întreprindere eşuează, consecinţele sunt locale. Când însă o mare corporaţie internaţională ajunge pe marginea prăpastiei, efectele sunt globale. Ce se întâmplă practic în Statele Unite în urmă globalizării? Numeroşi americani din clasa mijlocie şi-au pierdut o bună parte din investiţii şi din fondurile de pensii. Multe uzine s-au închis şi corporaţiile care le deţineau au investit sume uriaşe în uzine similare în ţări din lumea treia, unde salariile sunt de 20 ori mai mici. Odată cu pierderea unor importante ramuri industriale au dispărut sute de mii de locuri de muncă bine remunerate. În schimb, au fost creiate locuri de muncă în sectorul slab remunerat al serviciilor. Ca urmare, o seama de absolvenţi universitari care în trecut s-ar fi alăturat automat clasei mijlocii, se angajează acum pe salarii minime. În mod fericit, în pofida adâncirii polarizării sociale, America dispune de o economie încă puternică, dar în alte ţări efectele globalizării sunt mult mai grave. Filozoful Grec Plato susţinea că interesul social cere ca proporţia dintre veniturile celor bogaţi şi celor săraci să nu fie mai mari de cinci la unu. În jurul anului 1900 un salariu mediu bun american era într-adevăr de circa cinci ori mai mare decât un salariu mic. În primele decenii ale secolului 20, marele bancher J.P. Morgan susţinea că un şef trebue plătit cu maximum de 20 de ori mai mult decât salariaţii săi. (7) La ora actuală posturile mari sunt plătite însă cu salarii, prime, şi beneficii de o sută de ori mai mari decât posturile mici. De fapt, s-a calculat că între anii 1980 şi 2000 veniturile marilor directori au ajuns în medie de 400 de ori mai mari decât veniturile salariaţilor obişnuiţi. (8) Globalizarea permite celor de la vârf venituri imense, iar cei de jos sunt constrânşi să accepte ceace li se oferă. O asemenea polarizare este de rău augur. Ea creiaza frustrare şi conduce la atitudini anti-sociale şi la acte iraţionale de violenţă. Se întâmplă cu regularitate în Statele Unite. Filozoful Plutarch afirmă acum două mii de ani: “Un dezechilibru între bogaţi şi săraci este cea mai veche şi cea mai fatală răcilă a republicilor.” Şi America este o republică!

Dr Nicholas Dima

Vechiul aforism potrivit căruia puterea corupe şi puterea absolută corupe în mod absolut îşi continuă validitatea. Pentru unii oameni, dorinţa de a acumula averi şi putere este nesăbuită. Şi când acumulează puterea, aceşti oameni o pot folosi atât în scopuri personale şi uneori chiar umanitare, dar şi în scopuri distructive. Istoria este plină de asemenea exemple. Fostul preşedinte american Abraham Lincoln afirma: “Toţi oamenii pot rezista unor condiţii vitrege, dar dacă vrei să verifici caracterul unui om, oferă-i puterea.” (9) În momentul în care un mare director al unei corporaţii gigant obţine toată puterea dorită, este însă prea târziu să-i mai verifici caracterul. Aceasta e problema; acapararea puterii politice de cei care deţin puterea economică. John D. Rockefeller, care la un moment dat era cel mai bogat om din Statele Unite, a fost întrebat de un journalist: “când are un multimilionar destul de mulţi bani?” Răspunsul a fost simplu: “Când obţine ceva mai mult decât are!” Analizând clasa super-bogată din lumea contemporană, David Rothkopf constată că membrii acestei elite internaţionale au mai mult în comun între ei decât au în comun cu membrii naţiunii din care fac parte. (10) Rothkopf citează date statistice recente şi arată că în lume există în prezent circa o mie de miliardari şi că mulţi dintre ei sunt directori de mari corporaţii şi au puteri ce depăşesc puterea multor preşedinţi de ţări sau prim-miniştri. La acest grup financiar se adaugă încă aproximativ o mie de lideri politici, oameni de ştiinţă şi de cultură de mare calibru, precum şi unele personalităţi din diverse domenii, şi împreună alcătuiesc de facto conducătorii planetei. Rothkopf afirmă că existenţa acestui grup confirmă principiul sau proporţia lui Pareto: “20 la sută versus 80 la sută.” În acest caz, 20 la sută din populaţia lumii deţine 80 la sută din avuţia globului.

În realitate, numai unu la sută din populaţia lumii controlează 40 la sută din avuţia ei. Există însă elite finanicare în sânul elitelor, persoane care nu întreabă nici odată cât costă un anumit obiect pe care şi-l doresc deoarece pentru ele preţul nu contează, şi care nu trăiesc suficient de mult că să-şi poată consuma vreodată sumele acumulate. Cercetătorul afirmă că acest lucru se întâmplă în timp ce aproape jumătate din populaţia lumii supraviețuește cu sub doi dolari pe zi. (11) Este globalizarea o forţă pozitivă? Pentru cei care beneficiază de pe urma ei este fără îndoială o forţă pozitivă. Ceilalţi oameni suportă consecinţele, iar consecinţele depind de caracterul şi de toanele celor care deţin puterea economică şi politică. Sunt aceşti lideri înţelepţi şi moderaţi? Ce intenţii au ei şi ce ne învaţă istoria în acest sens? Cunoscutul filozof German Hegel afirmă în mod sceptic: “Singurul lucru pe care îl învăţăm din istorie este că nu învăţăm din istorie.” Ce au învăţat America şi România din globalizare? Un ambasador american a fost întrebat odată care este poziţia Statelor Unite într-o importantă chestiune internaţională. Răspunsul său a fost conchis: “Numai preşedintele vorbeşte în numele întregii ţări.” Cine vorbeşte în numele globalizării în Statele Unite? Oficial, nu vorbeşte nimeni, iar neoficial “vorbim” cu toţii. Vorbim fără cuvinte în numele globalizării, pentru că fiecare dintre noi doreşte să achiziţioneze lucruri bune şi cât mai ieftine indiferent de unde provin. Deci, toţi încurajăm globalizarea. În spatele tentaţiilor noastre marile corporaţii profită însă şi îşi fac jocul. Aici ar trebui să intervină guvernele naţionale şi să controleze procesul. Şi cum reacţionează americanii faţă de globalizare?

Statele Unite au fost creiate sub formă de republică şi s-a bazat de la început pe clasa mijlocie. La baza noii ţări au stat ideile de libertate, democraţie şi prosperitate, idei care s-au extins treptat asupra tuturor locuitorilor. Deşi puţin discutat public, procesul de globalizare scindează societatea americană între susţinători şi opozanţi ai procesului. Opozanţii la rândul lor, sunt şi ei scindaţi în liberali cu vederi de stânga şi conservatori cu vederi de dreapta. Liberalii sunt în general atei, se pronunţă pentru internaţionalism şi minimalizează valorile tradiţionale. Conservatorii sunt patrioţi (cum se numesc naţionaliştii în America), respectă ideia de divinitate, şi urmăresc să consolideze statul aşa cum a fost creiat de fondatori. În apărarea poziţiei lor, conservatorii invocă Constituţia, rolul limitat atribuit statului de constituţie şi ideile înscrise în Declaraţia de Independenţa. Aceasta precizează… “Considerăm că adevărul este evident; toţi oamenii sunt creiati egali şi sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; între care dreptul la Viaţă, la Libertate, şi la căutarea Fericirii… În consecinţă, fondatorii Americii au optat pentru “un govern ales de popor, din popor, şi pentru popor.” Mulţi americani se întreabă însă dacă acest lucru mai este valabil în condiţiile de azi. Cum mai poate un cetăţean american obişnuit să aspire să fie ales în Congres, de exemplu, dacă nu dispune de zeci de milioane de dolari? Iar cursa pentru Casa Albă a ajuns să coste sute de milioane!

Dr. Nicholas Dima

Note şi bibliografie de bază:

6. Ibid, p. 141
7. Ibid, p. 75
8. Manfred B Steger, Globalization, NY: Sterling, 2009, p. 138
9. Motto at the beginning af Rothkopf’s book
10. Rothkopf, op. cit. p. 12
11. Ibid. p. 15