Dinastia muntenegreană Crnojević, înrudită cu Radule Vlah

Mar 21, 2017

Odată cu venirea lui Ivan Crnojević în Cetinje, frumoasa Câmpie a Cetinje, devine neîncăpătoare pentru doi domnitori. La început, Ivan Crnojević și Radule Vlah s-au înțeles foarte bine, astfel că sau și înrudit. Pe parcurs, între ei s-au ajuns la o neînțelegere care s-a transformat în conflict deschis.

Ivan Crnojević a văzut în ginerele său, Radule Vlah, după care își măritase fiica mai tânără, Jekaterina, un rival periculos, de care i-a fost teamă să nu-l lichideze, astfel că puse la cale să-l decopiteze cu prima ocazie. Aceasta s-a și întâmplat. Ivan Crnojević, muntenegreanul de pe Žabljak, refugiat în ținuturile stăpânite de Radule Vlah și vlahii săi, îl omoară mișelește pe căpetenia acestora și-i alungă de aici pe vlahii autohtoni.

Adevărul este că Radule Vlah l-a acceptat pe Ivan Crnojević, când acesta a fugit de turci, adăpostindu-se departe de influența autorității otomane, pe meleagurile montane ale vlahilor. Iată cum el îi mulțumise omului care-l primise în „casa sa”. Este, însă, bine cunoscut faptul că „acesta nu a fost nici primul nici ultimul caz ca rudele cele mai apropiate să se răfuiască în așa fel s-au într-un mod asemănător, când interesele personale le ajung în conflict”. (Dr Ðuro Batričević, Radule Vlah – Vlaški Vojvoda na Cetinje, în Vlasi u Crnoj Gori, Editura Fundației, Novi Sad, 2004).

În ceea ce privește situația triburilor vlahe din acea perioadă, se poate spune că ele au populat toate ținuturile de la poalele muntelui Lovćen, precum și o parte mare din litoralul muntenegrean.

La Bjeloši și în cătunele de aici, unde au trăit foarte mulți vlahii și căpetenia lor, sunt numeroase toponime, păstrate până în zilele noastre, care provin de la numele lui Radu Vlahul, ca de exemplu: Radulov brijeg (Dealul lui Radu), Radulova jama (Peștera lui Radu), Radulova glavica (Colina lui Radu), Radulovi dolovi (Văile lui Radu), precum și alte numeroase toponime de origine vlahă. De asemenea, este incontestabil – spune dr Ðuro Batričević în studiul său, amintit mai sus - că ele aveau autoritate tribală bine organizată, personificată prin cneazul lor, voievodul Radule Vlah și garda sa personală, pe care unii cercetători au numit-o „tevabia”.

Aceasta înseamnă că triburile vlahe din Cetinjsko Polje au fost bine organizate, ceea ce prezenta pericol pentru Ivan Crnojević, care, refuginduse aici, în anul 1482, dorea să preia și stăpânirea asupra întregului teritoriu. Făcuse aceasta probabil și cu acordul Veneției, care-l considera drept aliat în luptele împotriva turcilor.

Ce-i drept, muntenegrenii îl considerau pe Ivan Crnojević un om înzestrat cu multe aptitudini, care la timp a simțit pericolul care venea din partea turcilor, astfel că își mutase „orașul de reședință” al țării sale, de pe Žabljak și Obod la poalele muntelui Lovćen. În felul acesta, orașul Cetinje al vlahilor lui Radule, a preluat rolul de capitală a „statului” refăcut al lui Crnojević, care a fost un ,,domnitor capabil și foarte instruit pentru acele timpuri, un prieten bun cu Veneția și cu conducătorii de atunci ai Republicii.

„Dorind să-i asigure fiului său Ðurđe, favoruri și simpatii din partea Republicii Veneția, l-a căsătorit cu patriciana Ielisaveta de Veneția”. Acesta a moștenit tronul tatălui său în ziua cununiei sale, ceea ce s-a întâmplat chiar în ziua morții lui Ivan. În timpul domniei sale, pare-se că Ðurđe era mult mai interesat de carte, cultură și artă decât de politică. A făcut multe pentru dezvoltarea culturii, astfel că mulți dintre cronicarii vremii spun despre Ðurđe Crnojević a tras o brazdă adâncă în istorie culturală muntenegreană. Dar, ceea ce ne interesează pe noi sunt primele tipărituri efectuate acolo din initiative lui Ðurđe Crnojević. Anume, acest Ðurđe, fiul lui Ivan Crnojević, ultimul domnitor din dinastia Crnojević, a înființat la Mănăstirea din Câmpia Cetinje, ctitorie a tatălui - său, prima tipografie sau atelier tipografic – al slavilor de sud.

Aceasta înseamnă că la numai 38 de ani după ce Guttenberg a descoperit tiparul, Ðurđe Crnojević a procurat o tiparniță de la Veneția și a montat-o la Cetinje, respectiv la Obod, unde l-a angajat pe ieromonahul Makarie („ot Črnije Gori”) să lucreze la tipărirea cărților.

Makarie era un tipograf înzestrat cu „un excepțional spirit și un talent artistic, maestru al artei grafice” (Dr Ðuro Batričević, Tipograful Makarie între Cetinje și Târgoviște, lucrare susținută la Simpozionul „Banatul – trecut istoric și cultural”, Novi Sad, 1999). Prima carte pe care a făcut-o ieromonahul Makarie ,,cu mâna sa” a fost Octoihul glasul întâi, terminat în 4 ianuarie 1494. Pe prima pagină a Octoihului au fost tipărite următoarele cuvinte ale lui Ðurđe Crnojević, prin care acesta și-a exprimat marea sa dragoste față de carte: ,,Gospodarul Ðurđe Crnojević, voievodul Zetei cel drept credincios în Iisus și iubitor de Dumnezeu, văzând că scade numărul de cărți sfinte, a dorit și a poruncit cu ajutorul Duhului Sfânt să se facă tipare cu care într-un singur an opt oameni au terminat de tipărit Octoihul pentru patru glasuri.” Până la sfârșitul anului 1496, Makarie a tipărit sau a „făcut cu mâna sa”, ajutat de cei șapte ucenici ai săi, încă trei cărți cu caractere chirilice: Octoihul glasul cinci, Molitvenicul și Tetraevangheliarul. Toate aceste cărți sunt tipărite pe hârtie fină și cu același alfabet, în două culori, fiind ornamentate cu stegulețe gravate. Pe unele dintre acestea se află și stema dinastiei Crnojević cu inițialele lui Ðurđe.

În anul 1496 se pierde orice urmă a acestei tipografii, activitatea ei fiind întreruptă de invazia otomană. Makarie și domnitorul său Ðurđe Crnojević au părăsit Muntenegrul. Se presupune că au petrecut o scurtă perioadă la Veneția, de unde își trăgea originea mama domnitorului, iar apoi în Srem, la curtea despotului Ðurađ Branković și după aceea în Țara Românească, la Târgoviște, unde Makarie și-a continuat activitatea de tipograf.

Aici, la Mănăstirea Dealu, Makarie a tipărit primele cărți: Liturghierul (1508), urmat de Octoih (1510) și Tetraevanghelul (1512), toate în slava veche. Cu privire la aceste cărți încă mai există păreri contradictorii. Anume, unii specialiști în materie consideră că ele au fost tipărite în Țara Românească, iar alții că ar fi fost tipărite la Veneția, în tipografia lui Aldo Manuzzi-Torezani. Motivul că ele au fost tipărite acolo este „frumosul aspect al cărților, asemănarea literelor, apoi cum au fost legate, precum și calitatea hârtiei care la vremea aceea nu s-a putut procura în Țara Românească.

Deci, aceste cărți au fost tipărite pe hârtie foarte bună, mai bună chiar decât hârtia pe care au fost tipărite cărțile de la Cetinje, literele sunt excepționale, iar tiparul exemplar. Totuși, această părere nu a fost confirmată niciodată, în primul rând din cauza faptului că în 1510, când Makarie a tipărit Octoihul, el nu putea fi tipărit decât la Târgoviște, fiindcă tipografia venețiană a lui Aldo Manuzzi-Torezani a fost închisă. În al doilea rând, literele puteau fi turnate la Veneția, iar hârtia comandată tot de acolo și imprimate la Mănăstirea Dealu, la Curtea de Argeș, la Mănăstirea Snagov sau la Mănăstirea Bistrița. „Dincolo de aceste contradicții, stă însă un adevăr sigur: cărțile macariene sunt primele imprimate adresate neamului românesc... (I.P.S. Laurențiu Streza, Liturghierul lui Makarie, în ,,Piramida", nr.1, Zrenianin 2010, p. 118-121).

Costa Roșu

(Libertatea nr. 3753 din 2014)

 Foto: Lacul Skadar, aproape de Câmpia Cetinje în care trăiau cândva vlahii lui Radu Vlahul

Bibliografie:

1. Evgenij Livović Nemirovski, Počeci štamparstva u Crnoj Gori, Cetinje, 1996. g.
2. Dr Dušan Martinović, Crna Gora u Gutembergovoj galaksiji, Podgorica 1994.g.
3. Stanislav Vujošević, Makarije – Osnivač Čirilske štamparije u Rumuniji, Titograd, III/1971, nr. 28, septembrie, p. 28.
4. Cvetko Pavlović, Ðuro Batričević, Kosta Rošu, Vlasi u Crnoj Gori, Novi Sad, 2004.