Formarea poporului român 5/15

Mar 21, 2017

Animalele de tot felul asigurau oamenilor nevoi de hrană diverse şi în permanenţă, precum şi cele necesare pentru confecţionarea (prin prelucrare simplă sau mai complexă) a îmbrăcămintei. Unele dintre animale (vitele, caii) constituiau mijlocul principal pentru desfăşurarea altor activităţi productive (pentru tracţiune sau deplasare), inclusiv în război.

Agricultura la geto-daci

De creşterea animalelor se puteau ocupa şi acei membri ai familiei (copii, bătrâni, femei) care nu erau cuprinşi în alte activităţi (meşteşuguri complicate, care necesitau forţă fizică deosebită sau părăsirea comunităţii pentru un timp, războaie, comerţ etc.). Animalele puteau fi mult mai uşor puse la adăpost în faţa acţiunilor prădalnice ale altora, iar produsele animaliere erau foarte căutate de negustorii străini. Într−o vreme în care hrana constituia o mare problemă, vitală chiar, animalele constituiau un element de siguranţă şi securitate pentru orice comunitate, o bogăţie deosebită, un simbol al stării şi puterii sociale. În condiţiile în care pământul se cultiva greu, producţia era mică şi la cheremul capriciilor naturii, duşmanilor şi animalelor de pradă, ca să nu mai vorbim de durata ciclului producţiei agricole, creşterea animalelor constituia cea mai bună ieşire din această alternativă existenţială. Nu degeaba, cum vom vedea, geto−dacii au venerat unele dintre animale.

Foarte aproape de ocupaţia de mai sus se situează, ca aspect general şi complementar, pescuitul, apicultura şi vânătoarea, ocupaţii pentru care, de asemenea, condiţiile naturale erau foarte prielnice şi pe care geto−dacii le puteau practica, unii ca preocupare principală, dacă nu cumv exclusivă, alţii ca pe una secundară, complementară, temporară sau chiar întâmplătoare, ca simpli ‘’culegători’’.

O ocupaţie foarte răspândită în lumea geto−dacică (am putea−o situa pe locul al doilea) era agricultura, în înţelesul antic al termenului – de lucrare a pământului pentru cultivarea plantelor în vederea asigurării hranei pentru om, dar şi pentru animale, pentru realizarea unor elemente de îmbracăminte.

Dacii cultivau şi/sau foloseau grâul, secara, meiul, drăgaica, orzul, zazania, muştarul, zămosiţa, lusca, orzoaica, bobul, lintea, rapiţa, macul, spanacul, mohorul, ine, cânepa etc., pentru hrana sau pentru produse textile, cel puţin aşa ne arată seminţele carbonizate descoperite în diverse săpături arheologice.

Nu cunoaştem amploarea uneia sau alteia dintre aceste plante în ansamblul celor cultivate şi/sau folosite de către geto−daci. Spunem ”cultivate şi/sau folosite’’ deoarece este evident faptul că pentru hrana lor geto−dacii foloseau şi foarte multe produse ale unor plante (frunze, rădacini, fructe etc.), fără ca aceste plante să fie cultivate efectiv, ele crescând de la sine. Date certe avem despre modul în care geto−dacii păstrau boabele unor plante, ale cerealelor îndeosebi, cele mai cultivate dintre plantele pentru hrană în lumea geto−dacică. Aceste cereale constituiau chiar produse strategice, ca să folosim un termen mai modern. Aşa se explica faptul că în zona Sarmisegetusei s−au descoperit cantităţi impresionante uneori, depozitate în mari hambare speciale, în gropi (în interiorul sau exteriorul locuinţei) sau în chiupuri (oale de lut foarte mari).

Despre tehnici de asolament practicate de geto−daci nu avem nici o ştire certă, informaţia lui Horaţius fiind comentată şi tradusă în felurite moduri.

Cea mai elocventă dovadă însă a practicării pe scara largă a agriculturii de către geto−daci o constituie uneltele de fier cu o astfel de destinaţie, descoperite în locuinţe şi în depozite îngropate. Ceea ce se remarcă la mai toate uneltele este forma lor elocventă, superioară, identică adeseori cu cea a celor de azi (coase, seceri, cosoare, sape etc.). Excepţie face brăzdarul plugului cu tracţiune animală, care, spre deosebire de cel utilizat azi (asimetric, ce rastoarnă brazdele), era simetric, confectionat dintr−o bară masivă de fier aplatizată şi îndoită, cu o nervura centrală la capătul ce intră în pământ şi prevăzută, la partea superioară, cu un cârlig (cui) ce se fixa în grindeiul plugului. Această formă (întalnită astazi la prăşitoarele cu tracţiune animală sau mecanică) ducea la desprinderea egală (favorizată şi de cuţitul ce−l premergea) a pământului şi îndepartarea spre ambele laturi, pătrunzând doar în pătura superioară a solului.

Acest gen de plug a fost preluat de daci din lumea sud−tracică unde este atestat înca în secolul al IV−lea î.d.Hr.