Formarea poporului român 7/15

Apr 06, 2017

Deşi cunoscut de mai multe veacuri, fierul a început să fie întrebuinţat pe teritoriul Daciei masiv abia în a doua jumătate a secolului al II − î.e.n. În apariţia şi dezvoltarea metalurgiei fierului, a creării şi difuzării unor categorii de unelte, dacii au suferit influenţa benefică a contactelor cu civilizaţiile celtică, grecească şi romană, asimilarea unor cunoştinţe evoluate impulsionând activitatea în diverse ramuri.

Religia geto-dacilor

Dacii exploatau şi reduceau în cuptoare proprii minereul care se afla, din belşug, în zona Hunedoarei, apropiată capitalei, activităţi nu la îndemâna oricui şi deloc simple. În urma operaţiunii de reducere a minereului se obţineau lupele de fier – material primă pentru atelierele metalurgice. Numai în capital statului dac, de exemplu, au  fost descoperite trei astfel de ateliere şi, judecând după prezenţa uneltelor de faurărie şi în celelalte cetăţi şi aşezări din zona, se poate spune că ocupaţia aceasta era practicată pe scara largă.

O altă categorie de meşteşugari, mai ales în zona capitalei, a constituit−o cea a constructorilor (zidari şi cei care fasonau piatra). Fasonarea pietrei se făcea în carierele de la Calan şi Uroi, în zona de construcţie practicându−se doar mici retuşuri. Cantităţile impresionante de astfel de blocuri de piatră (numai zidurile fortificaţiei de baraj de la Cioclovina−Ponorici însumează aproximativ 120.000 m3 de piatră, de exemplu), aduse de la o distanţă de 40−90 km, somptuoasele cetăţi dacice, dau dimensiunea extraordinară a acestui gen de activitate.

Un alt meşteşug practicat în Dacia, certificat de existenţa uneltelor şi a produselor respective, este cel legat de prelucrarea metalelor neferoase (aur, argint, plumb), de obţinerea şi prelucrarea bronzului. De asemenea, este atestată obţinerea şi prelucrarea sticlei, producerea mijloacelor de transport (mai multe tipuri de căruţe), a tot felul de obiecte de uz cotidian (cuţite, frigări, căldări, cazane, crampoane pentru încălţăminte) şi a podoabelor. Una dintre activităţile cele mai interesante ale geto−dacilor este cea legată de ceramică. Prin ceramică − fapt de civilizaţie − înţelegem atât tehnica (priceperea îmbinării şi modelării unui amestec plastic format din diverse argile şi alţi ingredienţi, a decorării, eventual smalţuirii, uscării şi arderii), cât şi gama extrem de diversificată a produselor ceramice.

Schimbul de produse nu putea să lipsească într−o societate atât de prosperă, activă, deschisă spre exterior, avida de a face, a şti şi a avea. Dacă în secolele anterioare grecii controlau cea mai mare parte a comerţului cu geto−dacii, începând cu sfârşitul secolului al II−lea i.d.Hr. ponderea acestora scade în favoarea negustorilor romani, pentru că în perioada anterioară confruntărilor cu romanii produsele romane să domine în ansamblul celor aduse în Dacia.

Mult mai greu este de stability conţinutul ‘’exportului’’ din Dacia spre lumea grecească şi romană. E limpede că nu poate fi vorba de produse meşteşugăreşti, dar lemnul, mierea, ceara, blănurile, vitele, peştele, sarea erau articole cerute de negustorii străini. Oricum, “exporturile” geto−dacilor trebuie sa fi fost considerabile avându−se în vedere marea cantitate de moneda romană aflată în circulaţie în Dacia.

Religia geto−dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto−dacice cât mai completă şi general acceptată.

Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialiştii nu au ajuns la un consens asupra formei numelui: Salmoxis − Zalmoxis − Zamolxis). Cât priveşte natura şi atributele sale, unii susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este uraniană. Mai vechea teorie potrivit căreia Zalmoxis ar fi fost fiinţa pământeană s−a dovedit a fi fantezistă. În vremea lui Burebista şi al lui Decebal, se pare că Zalmoxis nu mai era însă adorat că zeitate supremă, fiind destul de probabilă chiar prezenţa sa în ”panteonul’’ geto−dacic.

O astfel de ipoteză se sprijină pe faptul că la autorii greci de după Herodot, Zalmoxis este amintit ca o divinitate veche, iar unii autori latini (Vergilius, în Eneida, Ovidius, în Pontice şi Tristele) şi greci (Dion Chrysostomos) arată adorarea lui Marte de către geto−daci de o manieră neobişnuită în perioada Burebista−Decebal.