Formarea poporului român 12/15

May 12, 2017

În secolul VIII ei apar într−o însemnare la mănăstirea Costamonitu sub numele de vlaho−rinchi. În secolul X apar în corespondenţa dintre Constantin Porfiregementul şi Vasile al−II−lea Kendres în scrierile din secolul XI referindu−se la secolul X îi menţionează sub numele de vlahii călători.

Dacă e să ne răspundem la întrebările “cum”, “când” şi “unde” s−a format poporul şi limba română putem spune

Cum

Poporul şi limba română s−a format prin simbioza daco−romană în care elemental principal este cel roman, adaugându−se ca element secundar elementul slav care nu a schimbat caracterul romanic al poporului şi a limbii române.

Când

Românii apar în izvoarele istorice în secolele VII−VIII.

Unde

Românii s−au format de−o parte şi de alta a Dunării, având ca nucleu Dacia şi Moesia cu forme de conservare şi iradiere în spaţiul romanităţii orientale. Aromânii, meglenoromânii şi istroromânii s−au răspândit în zone isolate din Sudul Dunării pâna la Grecia.

***

Poporul român plămădit din romanizarea triburilor trace, s−a format în primele veacuri ale erei creştine, pe ambele maluri ale Dunării, între Balcani şi Carpaţii Nordici, între Tisa şi Nistru, în strânsă legătură teritorială cu lumea romană din Apus.

Procesul de romanizare, s−a început cu mult înainte de cucerirea Daciei de către romani. Începănd cu anul 15 după Hristos când a fost organizată provinciei Moesia Inferior (Dobrogea şi o parte din Ungaria de azi) şi Moesia Superior (aprox. fosta Iugoslavie) geto−dacii vin în direct cu lumea romană.

Atunci când Traian a supus Dacia (106), scrie istoricul Vasile Pârvan, “tot malul drept al Dunării era plin de oraşe şi cetăţi romane”. Deci procesul de romanizare a fost accelerat de cele două Moesii, provincii care au fost cucerite cu aproape două secole înaintea Daciei, fapt ce a determinat ca procesul de transformare a populaţiei romanizate în populaţie românească propriu−zisă să continue într−un ritm alert.

Un rol important în procesul de romanizare la avut oraşele formate şi consolidate de romani cuceritori în cele aproape două secole de dominaţie politică îndeosebi în Transilvania, Banat şi Oltenia: Porolissum (Sălaj), Potaisa (Turda), Apulum (Alba Iulia), Cedonia (Sibiu), Turris (Turnu−Măgurele), etc.

Limba română provine din latina populară vorbită, NU din cea scrisă. Latina populară vorbită a fost numită şi latina vulgară, pentru că în latineşte “vulgaris” = popular. Acest aspect al latinei stă la baza celorlalte limbi înrudite cu româna care formează împreună “familia limbii romanice”.

Fondatorul filologiei romane Friederich Diez susţine că din fuziunea a două limbi se naşte a treia, în care se impune cea mai evoluată. Apoi explicaţia este continuată prin împletirea dintre elementul substrat (cel autohton cu element strat) (neolatin) din care au rezultat limbile romanice: limba dacă (elementul substrat) s−a contopit cu limba latină populară din care a rezultat limba română.

Limba etruscilor, oscilor, umbrilor (element substrat) s−a contopit cu limba latină şi a rezultat limba italiană; limba iberilor (element substrat) + limba latină a rezultat limba spaniolă şi portugheză; etc. În felul acesta s−a format familia limbii romanice: dalmaca (dispărută azi, s−a vorbit pe coasta de răsărit a Adriaticii până în secolul XIX); italiana (Italia); retroromana (vorbită în sudul Elveţiei); sarda (Sardinia); occitana (sudul Franţei); franceza (Franţa, Belgia, o parte din Elveţia, o parte din Canada); spaniola (Spania, fără teritoriul Catalaniei, în America de Sud, fără Brazilia, în America Centrală, Mexic, Sudul S.U.A); catalane (Pirinei, Barcelona, Valencia); portugheza (Portugalia, Brazilia); româna.

Constantin cel Mare

Poporul român este urmaşul geto−dacilor. Datorită împrejurărilor istorice, geto−dacii au fost nevoiţi să se amestece, începând cu anul 106, cu coloniştii romani, aduşi în Dacia după al doilea război ci Imperiul Roman, din diferite zone ale Europei, Africii şi chiar Asiei. Vorbitor de limbă latină populară, limbă pe care au impus−o popoarelor cucerite şi mult superioară limbilor autohtone.

Dacia fiind transformată în provincie a imperiului a fost ocupată de armată, apoi de meseriaşi, negustori, etc. din diverse părţi ale Imperiului Roman. Civilizaţia şi cultura acestora, face ca Dacia să prospere, fiind şi o ţară bogată. Pentru romani ea era într−o vreme “Dacia cea fericită” – “Dacia Felix” – cum s−a spus în latineşte. Încetul cu încetul populaţia autohtonă s−a desprins cu instituţile, cu civilizaţia şi cultura romană, apoi pe măsură ce trecea timpul au învăţat latineşte – proces ce se numeşte romanizare.

Toate neamurile care s−au deprins să vorbească latina populară au făcut−o treptat. Mai întâi învăţau latineşte numai cei care aveau mai mare nevoie să se înţeleagă cu administraţia romană, cu ofiţerii sau soldaţii romani, cu negustorii, etc., apoi, pe măsură ce munceau alături de romani, învăţau latineşte din ce în ce mai mulţi. Un timp s−au folosit geto−daca şi latina, deci populaţia amestecată a început să aibă în limbajul ei cuvinte din cele două limbi.

De pildă ambele neamuri de populaţie amestecată rosteau numele unor ape în denumirea veche a limbii geto−dace: Argeş, Buzău, Cerna, Criş, Dunăre, Jiu, Mureş, Olt, Prut, Siret, Timiş, etc., sau: brad, barză, brusture, cătun, mazăre, mânz, vatră, viezure, etc.

După anul 271, armata şi administraţia romană au părăsit Dacia, datorită migraţiei popoarelor. Ei au lăsat populaţia daco−romană fără apărare în faţa goţilor, vizigoţilor, huniilor, gepizilor. Aceste neamuri erau normale (călătoresc). Ele se luptau adesea unele cu altele, împingându−se spre Roma sau Constantinopol. Populaţia daco−romană, nemaiavând armată permanentă nu putea să−i alunge. Ea trebuia să găsească o cale de a supravieţui ca dacoromani. Au trebuit să se retragă în locuri ferite, în  Munţii Carpaţi, unde invadatorii nu ajungeau prea uşor.

Locurilor acestora ei le spuneau “țări”. De aceea până azi multe din podişrile şi depresiunile amintite sunt numite Ţara Oltului, Ţara Bâsei, Ţara Oaşului, etc.

Un factor important în continuarea procesului de romanizare a Daciei la constituit creşinismul. Un rol important în constituirea creşinismului l−a avut colonişii şi ostaşii aduşi în Moesia Inferior şi Dacia Traiană în deosebi cei originali din Kappadacia, Egipt şi Iudeea.

Creştinismul la români s−a produs chiar înainte de declararea creştinismului ca religie oficială după romani. Aşa se şi explică de ce cuvintele din terminologia religioasă sunt de origine latină: Dumnezeu, creştin, Rusalii, înger, cruce, altar, preot, cuminecare, rugăciune, Duminică, etc., apoi numele sfinţiilor ce se dau în popor încă sunt latine (sânt = latin; sfânt = slavon; de la cuvântul sfete) Sânt−Ion, Sântă−Mărie, Sânt−Toader, Sân−Petru, Sân−Medru.

Creştinismul a devenit religie de stat în Imperiul Roman în secolul IV, împăratut – Constantin cel Mare, al cărui nume a fost dat bizanţului, capitala Imperiului Roman de Răsărit = Constantinopol. Legiferarea creştinismului s−a produs după “Edictul de la Milano” în 313, dat de Constantin cel Mare pentru întreaga împărăţie romană.

Atât procesul de creştinare cât şi procesul de formare a poporului nostru, au loc simultan. De aici facem afirmaţia pertinentă ce aparţine numai poporului nostru şi anume: “Noi ne−am născut creştini”, nu am fost ca alte popoare.

Românii au primit legea creştină în forma latină, adică ritul şi limba predicării latineşte, afirmaţie susţinută de marii istorici, precum Nicolae Iorga, Dimitria Onciul, Ioan Lupaş, Lucian Blaga, etc.

Pătrunderea slavilor în Dacia şi în sudul Dunării a produs schimbări în această parte a Europei. Primul val al slavilor, se înscrie în secolul al VI –lea. Ei s−au aşezat în peninsula Balcanică peste populaţia romanizată. O parte din ei au trecut în nordul Dunării unde densitatea populaţiei romanizate este mai mare.

Convieţuind cu aceste popoare autohtone, ei încep să se romanizeze, să primească multe cuvinte de la autohtoni în limba lor, proces ce se manifestă şi invers. De la ei ne−au rămas multe denumiri de ape: Moldova, Bistriţa, Milcov, Râmnic, Prahova, Ialomiţa, Dâmboviţa, Târnavele, etc. sau denumiri de oraşe: Craiova, Târgovişte, Slatina, Slănic, Bistriţa, etc.

Foto: Provinciile romane - Illyricum, Macedonia, Dacia, Moesia, Pannonia și Thracia